CEDO şi liberul acces la informaţiile de interes public

Sursa foto: Alban Bodineau

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru că nu respectă liberul acces la informaţiile de interes public şi, în consecinţă, nici libertatea de exprimare. Plângerea a fost făcută, în urmă cu 8 ani, de un jurnalist din Baia Mare, căruia Curtea i-a dat dreptate, în unanimitate, acordându-i despăgubiri în valoare de 8.748 de euro. Decizia CEDO din cazul Roşiianu v. România ne dezvăluie, printre rânduri, o poveste aproape incredibilă. Dar adevărată. Despre soarta jurnalistului român, în general, şi despre cei care lucrează în presa locală, în special. Despre perseverenţă. Şi despre ce poţi face cu dreptatea pe care ţi-o dau instanţele din România.

Ce l-a întrebat jurnalistul pe primar

La 4 iulie 2006, Ioan Romeo Roşiianu a depus o petiţie la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), reclamând că refuzul primarului din Baia Mare, de a pune în executare deciziile definitive ale unor instanţe, conform cărora trebuia să-i comunice informaţii de interes public, este o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare.

La acel moment, Roşiianu era, de 6 ani, prezentator al unei emisiuni de televiziune, difuzată de un post local din Baia Mare, ce analiza, printre altele, şi modul în care primăria utiliza fondurile publice. În ianuarie 2005, emisiunea lui Roşiianu a fost scoasă din grilă şi înlocuită cu o alta, finanţată de municipalitate, care prezenta activitatea autorităţilor publice.

De cealaltă parte, primar al municipiului Baia Mare era Cristian Anghel, rămas în funcţie din 1993 şi până în 2010.

În scopul exercitării profesiei sale, jurnalistul i-a solicitat primarului din Baia Mare mai multe informaţii cu caracter public, invocând dispoziţiile Legii 544/2001 (n.r. – legea privind liberul acces la informaţiile cu caracter public).

Astfel, la 8 februarie 2005, jurnalistul i-a cerut edilului să-i comunice o serie de informaţii cu caracter public despre: deplasările din ţară şi din străinătate ale funcţionarilor primăriei, contractele de publicitate încheiate de primărie, costurile suportate pentru organizarea unor sărbători publice, costurile de întreţinere a maşinilor primăriei şi costurile convorbirilor telefonice, precum şi informaţii despre participarea primarului în consiliul de administaţie sau în acţionariatul unor societăţi comerciale.

La 28 februarie 2005, jurnalistul a depus o nouă cerere, prin care îi solicita primarului alte informaţii cu caracter public vizând, în principal, schimburile de terenuri şi de spaţii comerciale efectuate de către primărie, scutirea de la plata datoriilor a unor societăţi comerciale cu capital privat, investiţiile realizate de către primărie şi gestionarea bunurilor ce îi aparţin, precum şi informaţii despre afilierea funcţionarilor Primăriei la partidele politice. În cerere se solicita ca aceste informaţii să acopere perioada din care a început mandatul primarului.

La 9 mai 2005, jurnalistul a făcut o a treia cerere prin care îi solicita primarului să precizeze sumele ce i-au fost plătite pentru calitatea sa de membru în consiliul de administraţie al unor societăţi comerciale şi regii autonome subordonate primăriei, diversele bonusuri primite de funcţionarii primăriei, societăţile comerciale cu capital privat care au primit contracte publice, cum au fost organizate licitaţiile, care sunt datoriile primăriei, fondurile nerambursabile primite şi sumele acordate pentru întreţinerea drumurilor, canalizare, deszăpezire şi alte activităţi similare.

Instanţa i-a dat dreptate definitivă

Deşi era obligat, prin legea 544/2001, să dea curs acestor solicitări în termen de 30 de zile, primarul i-a trimis jurnalistului comunicate, în 17 martie, 11 aprilie şi 16 iunie 2005, răspunzându-i „într-o manieră laconică şi invocând numeroase anexe”, aşa cum se precizează în decizia CEDO.

Având în vedere că aceste comunicate nu conţineau informaţiile dorite, jurnalistul s-a adresat instanţelor, în trei acţiuni separate, pentru ca judecătorii să-l oblige pe primar să răspundă solicitărilor şi să-i plătească daune.

În cursul proceselor ce au avut loc, primarul a susţinut că a răspuns adreselor primite, subliniind complexitatea informaţiilor cerute, dar şi activitatea importantă pe care el o desfăşoară şi care nu-i permite să răspundă unor astfel de solicitări, într-un interval de timp adecvat.

Prin trei decizii definitive, din 14 septembrie 2005, 2 martie 2006 şi 20 martie 2006, Curtea de Apel Cluj a admis cererile jurnalistului, obligându-l pe primar să-i comunice acestuia majoritatea informaţiilor solicitate. Curtea de Apel a constatat că, în temeiul articolului 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi al Legii 544/2001, Roşiianu avea dreptul să obţină acele informaţii, pe care intenţiona să le utilizeze în activitatea sa de jurnalist, comunicatele primite de el de la primărie neputând fi considerate răspunsuri adecvate.

Prin deciziile din 14 septembrie 2005 şi 2 martie 2006, Curtea de Apel Cluj l-a obligat, de asemenea, pe primar să-i plătească reclamantului 1.000 RON şi, respectiv, 1.500 RON, cu titlu de daune morale. Instanţa a constatat că, prin încălcarea dreptului său de liber acces la informaţiile cu caracter public, jurnalistul a fost în imposibilitatea de a-şi practica profesia, după propriile sale criterii. Faptul că a fost nevoit să apeleze la justiţie, pentru a i se recunoaşte un drept, frustrarea şi sentimentul de neputinţă în faţa acestei situaţii sunt, în opinia judecătorilor, alte dovezi ale suferinţei ce i-a fost produsă. Mai mult, în decizia din 14 septembrie 2005, Curtea de Apel Cluj sublinia faptul că refuzul primarului de a furniza informaţiile solicitate de jurnalist aruncă în derizoriu dreptul de a primi şi de a difuza informaţii, aşa a fost el garantat de articolul 10 al Convenţiei.

În decizia din 20 martie 2006, Curtea de Apel Cluj a refuzat însă să ofere petentului daune morale, luând în considerare volumul mare de informaţii solicitate de către jurnalistul care cerea un răspuns detaliat din partea primarului.

Aroganţa cu plata fotocopierii

După ce a obţinut câştig de cauză în instanţă, jurnalistul a solicitat ca aceste decizii să fie puse în executare, însă primarul a refuzat să se conformeze. Abia câteva luni mai târziu, Consiliul Local a trimis executorului judecătoresc sumele datorate jurnalistului cu titlul de daune morale.

Pentru prima decizie definitivă, Roşiianu s-a adresat din nou instanţei, iar la 26 aprilie 2006, printr-o altă decizie definitivă, Tribunalul Maramureş a stabilit că primarul trebuie să execute hotărârea Curţii de Apel Cluj din 14 septembrie 2005, obligându-l totodată să plătească o amendă de 2.816 RON. Instanţa a constatat şi că, la 12 decembrie 2005, primarul l-a invitat pe jurnalist să fotocopieze, contra cost, mai multe documente, totalizând 402 de pagini. În realitate, subliniază judecătorii, acele hârtii erau documente disparate, ce conţineau informaţii susceptibile unor interpretări variate, aşa încât nu se poate considera că primarul, prin acest demers, ar fi pus în aplicare decizia Curţii de Apel Cluj.

La 28 noiembrie 2005, jurnalistul a făcut o plângere penală împotriva primarului, acuzându-l de abuz de putere împotriva persoanei, pe motiv că a refuzat să-i furnizeze informaţiile solicitate. Ulterior, el a completat plângerea, acuzându-l pe primar şi de deturnare de fonduri şi de abuz de putere împotriva interesului public, deoarece suma de 1.000 lei, cu titlu de daune morale, a fost achitată de Consiliul Local, şi nu de primar.

În replică, la 8 şi 16 decembrie 2005, 17 şi 21 martie şi 9 iunie 2006, primarul i-a trimis jurnalistului scrisori prin care îl invita să achite cheltuielile pentru fotocopierea unor documente însumând mii de pagini, ca răspuns la fiecare dintre cele trei solicitări ale lui.

La 28 martie 2006, Parchetul a deschis un dosar penal în care primarul era cercetat pentru abuz de putere. La 18 august 2006, procurorii au închis dosarul, obligându-l, totuşi, pe primar să plătească o amendă administrativă de 800 RON. Astfel, Parchetul a stabilit că primarul şi-a încălcat obligaţiile, prin faptul că a dat curs cererii solicitantului târziu, printr-un comunicat cu mai multe anexe. Însă, conform Parchetului, întârzierea ar fi fost cauzată de complexitatea informaţiilor solicitate de jurnalist, ce a implicat un volum mare de lucru pentru personalul din primărie. Decizia procurorilor a fost confirmată în apelul făcut de reclamant, de procurorul şef, la 25 septembrie 2006.

La 7 februarie 2007, un executor judecătoresc l-a somat pe primarul din Baia Mare, la cererea solicitantului, să pună în aplicare partea referitoare la transmiterea de informaţii cu caracter public din decizia Curţii de Apel Cluj dată în 2 martie 2006. A fost în zadar.

„În conformitate cu informaţiile furnizate de reclamant, deciziile finale ale Curţii de Apel Cluj nu au fost nici până acum executate, în ciuda numeroaselor demersuri””, se precizează în hotărârea CEDO din 24 iunie 2014.

Cum poate deveni iluzoriu dreptul la justiţie

În motivarea deciziei sale, CEDO face referire la prevederile art.31 din Constituţie, la Legea 544/2001, dar şi la practica instanţelor din România.

Astfel, instanţele naţionale au susţinut că termenul de 30 de zile, prevăzut de lege pentru a răspunde la o cerere de informaţii cu caracter public, este imperativ şi că autorităţile publice au obligaţia să-şi organizeze serviciile astfel încât acest termen să fie respectat, indiferent de volumul de informaţii solicitat (Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea nr.76 din 3 februarie 2003).

E de datoria autorităţilor publice să proceseze şi să stocheze informaţiile, într-un mod adecvat şi într-un termen rezonabil, în bazele lor de date, astfel încât acestea să fie accesibile şi altor persoane interesate (Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea nr.2389 din 15 noiembrie 2010). Publicarea unor informaţii pe site-ul unei autorităţi (Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea nr.203 din 9 februarie 2006, Curtea de Apel din Timişoara, Hotărârea nr.319 din 4 martie 2009) sau plata unui document ce conţine anumite informaţii în cadrul unei proceduri penale paralele (Curtea de Apel Ploieşti, Hotărârea Nr.232 din 11 februarie 2009) nu exonerează o autoritate publică de obligaţia de a comunica aceleaşi informaţii persoanei interesate.

Jurnalistul a reclamat la CEDO că, prin nepunerea în aplicare a celor trei decizii judecătoreşti definitive, i-a fost încălcat dreptul prevăzut de articolul 6§1 din Convenţie („orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă (...), care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”)

CEDO a constat că reclamantul este un jurnalist care a solicitat accesul la informaţiile de interes public în scopul de a-şi exercita profesia şi de a informa publicul cu privire la activităţile Primăriei Baia Mare. În aceste condiţii, procedurile angajate de el în instanţele naţionale au fost extrem de importante pentru interese sale private şi profesionale ce decurg din dreptul la libertatea de exprimare. Accesul solicitantului la astfel de informaţii nu era doar garantat de Legea nr 544/2001 privind liberul acces la informaţiile cu caracter public, dar era şi recunoscut de către instanţele naţionale.

În aceste circumstanţe, CEDO consideră că dreptul reclamantului de acces la anumite informaţii se încadrează în sfera dreptului la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, care este „de drept civil”, în sensul articolului 6§1 al Convenţiei.

CEDO a reamintit că executarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să fie considerată ca parte a „procesului", în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la justiţie ar fi iluzoriu dacă dreptul intern al unui stat contractant a permis că decizia unei instanţe, definitivă şi obligatorie, să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi (Immobiliare Saffi v. Italia (GC), nr 22774/93, §63, CEDO 1999-V).

În replică, Guvernul României a susţinut că primarul l-a informat pe jurnalist că i-ar putea furniza o serie de documente, dacă plăteşte pentru fotocopierea acestora.

CEDO subliniază însă că instanţele judecătoreşti naţionale au ajuns la concluzia că acest demers nu poate fi considerat nicidecum ca o punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se dispune furnizarea unor informaţii cu caracter public. CEDO consideră că acele comunicate nu au respectat executarea adecvată a hotărârilor judecătoreşti. Mai mult, Curtea nu a fost în măsură să stabilească dacă documentele la care se face referire în acele comunicate conţin sau nu informaţiile solicitate de jurnalist, ele nefiind la dosarul depus de Guvernului României în această cauză.

„Restricţiile arbitrare ar putea deveni o formă de cenzură indirectă”

Reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul prevăzut de articolul 10 al Convenţiei: „1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

În decizia dată, CEDO reaminteşte importanţa crucială a libertăţii de exprimare, care este una dintre condiţiile necesare pentru buna funcţionare a democraţiei (Appleby şi alţii v. Regatul Unit, nr. 44306/98, §39, CEDO 2003-VI). „În aceste condiţii”, de precizează în hotărârea CEDO, „Curtea consideră că îngrădirea acestui drept constituie nu numai un prejudiciu moral semnificativ adus solicitantului, de profesie jurnalist, ci şi, în egală măsură, un motiv pentru a examina cu atenţie plângerea, având în vedere că ea ridică semne de întrebare importante cu privire la respectarea drepturilor omului. CEDO a susţinut întotdeauna că publicul are dreptul de a primi informaţii de interes general. Jurisprudenţa sa în materie a fost elaborată în raport cu libertatea presei, mass-media având rolul de a împărtăşi informaţii şi idei despre problemele de interes general (Observer şi Guardian v. Marea Britanie, 26 noiembrie 1991§59, seria A nr.216; Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, 25 iunie 1992, §63, seria A nr.239). În acest sens, Curtea trebuie să exercite prudenţă maximă atunci când măsurile luate de către autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa, unul dintre „câini de pază" al societăţii, de a participa la discutarea unor probleme de interes public legitim (Bladet Tromsø şi Stensaas v. Norvegia (GC), nr.21980/93, §64, CEDO 1999-III, Jersild v. Danemarca, 23 septembrie 1994, §35, seria A nr.298) chiar şi atunci când e vorba de măsuri ce nu fac decât să complice accesul la informaţii.

Având în vedere interesul protejat prin articolul 10, legea nu poate permite restricţii arbitrare, ce ar putea deveni o formă de cenzură indirectă, dacă autorităţile ar împiedica obţinerea de informaţii.

Obţinerea de informaţii este, spre exemplu, o etapă preliminară esenţială în exercitarea jurnalismului. Ea este inerentă pentru libertatea presei şi, ca atare, protejată. Deschiderea spaţiilor de dezbatere publică face parte din rolul presei (Dammann v. Elveţia, nr.77551/01, §52, 25 aprilie 2006 şi Társaság Szabadságjogokért v. Ungaria, nr.37374/05, §27, 14 aprilie 2009)”.

În unanimitate, judecătorii CEDO au constatat că în acest caz a existat o încălcare a articolului 6§1 şi a articolului 10 din Convenţie.

Curtea a considerat, de asemenea, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral şi a obligat statul român să-i acorde 4.000 de euro despăgubiri. Jurnalistul a mai cerut şi 4.748 de euro – cheltuieli judiciare (4.448 euro pentru onorariul avocatului şi 300 de euro pentru cheltuieli de secretariat - APADOR-CH), iar CEDO i-a aprobat solicitarea.

În martie 2010, Curtea de Apel Cluj l-a condamnat definitiv pe primarul din Baia Mare, Cristian Anghel, la 2 ani şi 6 luni de închisoare pentru fapte de corupţie (abuz în serviciu în formă calificată). A fost eliberat condiţionat, prin decizia Judecătoriei Baia Mare, în ianuarie 2011, după numai 10 luni de detenţie.