Enoch, avocatul îngerilor blestemaţi

Vechile tradiţii ezoterice vorbesc adeseori despre o istorie secretă a omenirii. O istorie paralelă în cuprinsul căreia îngerii bleste­ma­ţi, pe care Dumnezeu i-a pe­depsit preschimbându-i în demoni, ar fi fost de fapt „Veghetorii”, cei care ne-au adus nouă, oamenilor, cele mai importante elemente de civilizaţie. Spre ghini­o­nul lor, această bunăvoinţă a fost considerată, acolo sus, un păcat grav, de ne­ier­tat. Iar atunci când au aflat că mânia divină îi va lovi năprasnic, au apelat la Enoch, singurul om care a fost chemat vreodată să „me­dieze” într-un conflict nelumesc petrecut cândva, la începutul vremurilor, în cele mai înalte sfere celeste.

Patriarhul Enoch, unul dintre cele mai enigmatice personaje religioase pomenit, pentru  eternitate, de Biblia creştină. Şi nu numai. Vechiul Testament ni-l prezintă, succint, în dublul rol de urmaş al lui Adam şi înaintaş al lui Noe, supravieţuitorul pe care Dumnezeu l-a scăpat cu zile din furia Poto­pului. Dar Enoch apare şi în scrierile sacre evreieşti unde este numit Hanok. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, Coranul – cartea sfântă a islamului – îl include în rândul patriarhilor, numindu-l Edris. Ceea ce, în traducere liberă, înseamnă „Savantul”. Rang in­telectual pe care i l-au dat cei din vechime uimiţi de imensul său bagaj de cunoştinţe ştiinţifice, întins de la meteorologie la astrologie şi de la fizică la astronomie. Iată cum Enoch este descris în cărţile sfinte atât ca om, cât şi ca savant. Dar şi ca „Patriarh”, strămoş exemplar al unor linii genetice şi spirituale, perpetuate de-a lungul şi de-a latul unei întregi istorii mitice.

Un personaj ezoteric
Un cerc restrâns de mistici creştini îl plasează pe Enoch într-o poziţie aparte: îl numesc „Metatron” şi afirmă că este singurul înger care, coborât din înaltele sfere cereşti, a cunoscut condiţia umană şi a trăit o viaţă de om, într-un trup de om. După care s-a întors în ceruri, acolo unde era adevărata lui casă. Un înger cu totul special, pe care scripturile celor trei mari religii monoteiste îl numesc „al şaselea Patriarh de după Adam”. Mai aproape de zilele noastre, numele lui Enoch este invocat în diverse şcoli ezoterice marcate cu pecetea unui secret păstrat cu stricteţe. Iar alte curente spiritualiste care circulă în zilele noastre fac din Enoch unul dintre reperele importante ale unei pseudo-ştiinţe care susţine că noi am fi fost creaţi de Anunaki, zeii extratereştrii care ne-ar fi adus în lume prin inginerie genetică.    

În cartea „Al doilea Mesia”, apărută şi la noi acum câţiva ani, cercetătorii ma­soni Christofer Knight şi Robert Lomas leagă numele lui Enoch de Cava­lerii Templieri. Istoria „oficială” susţine că, după doar câţiva ani de la constitu­i­r­ea oficială a ordinului, misterioşii că­lu­gări-militari au devenit extrem de bo­­­gaţi. Iar la originea acestei bogăţii care, până la urmă, le-a şi adus pieirea, ar fi stat o comoară descoperită în imen­sele catacombe care mai existau încă sub ruinele Templului din Ierusa­lim. Bazaţi pe tradiţie şi pe documentele gă­site prin vechile arhive masonice, au­torii afirmă însă că odoarele din aur şi ar­gint descoperite în subsolul acelui loc legendar au fost partea cea mai pu­ţin valoroasă a comorii. Cu adevărat im­portante ar fi fost, de fapt, o serie de relicve mistice, printre care şi fragmente din „Coloanele lui Enoch”.

Des­pre acestea din urmă se spunea că ar fi fost descoperite şi depuse acolo, cândva, pe vremea înţeleptului rege Solomon. De ce ar fi fost fragmentele acelea atât de importante? Pentru că, după cum spun tradiţiile istoriei „ascunse” a Lumii, ele ar fi conţinut ştiinţa secretă, uitată acum, a unei civilizaţii necunoscute care ar fi existat, cândva, înaintea Potopului. Ştiinţă adunată şi înscrisă pe acele coloane de Enoch însuşi.

În afara textelor sfinte din cele trei mari religii, antichitatea ne-a mai păstrat şi „Cartea lui Enoch”, un corpus de scrieri apocrife, neacceptate de canoanele „oficiale”. Toate la un loc, acestea sunt texte vechi, elaborate în câteva etape distincte, cel mai probabil între secolul al ll-lea î.Chr şi primele decenii ale Erei noastre. Scrieri pe cât de stranii pe atât de complexe, în cuprinsul cărora, printre multe altele, ni se relatează cum Omul-Partriarh Enoch şi-a asumat şi a îndeplinit rolul de avocat şi purtător de cuvânt al îngerilor blestemaţi, cei pe care trufia lor nemăsurată i-a preschimbat în demoni şi duşmani ai ordinii universale stabilite de Dumnezeu. Un rol pe care nici un om nu l-a mai jucat vreodată de-a lungul întregii noastre istorii.

Enoh în Biblie
Vechiul Testament vorbeşte despre Enoch în Cartea „Genezei”. De fapt acolo apar două personaje cu acest nume. În lunga genealogie a „Poporului ales”, prima menţiune a unui Enoch apare în capitolul numit „Cain şi urmaşii lui”: „Cain s-a împreunat cu nevastă-sa şi a născut pe Enoch. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele Enoch”. Este o cetate neştiută, parte a unei istorii mitice şi enigmatice, care ar fi început „să curgă” în scurt timp după alungarea lui Adam şi a Evei din Paradis.
Celălalt Enoch, Patriarhul, apare în capitolul „Urmaşii lui Adam, prin Set, până la Noe”. Despre acest Enoch, fiul lui Iared, ni se spune că „La vârsta de şaizeci şi cinci de ani a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoch a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoch au fost trei sute şase zeci şi cinci de ani. Enoch a umblat cu Dumnezeu apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”.

O primă ciudăţenie este lungimea vieţii lui Enoch: 365 de ani. Pare mult, dar este puţin în raport cu sutele de ani pe care Bibila ne spune că le-ar fi trăit atât înaintaşii, cât şi urmaşii săi apropiaţi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Sumerienii, fraţii culturali mai bătrâni ai poporului evreu, au şi ei liste cu zei-regi legendari care ar fi domnit mii şi zeci de mii de ani fiecare. Toate acestea într-un context cultural în cadrul căruia chiar şi potopul biblic are „o copie identică” în străvechea religie sumeriană, unde Noe supravieţuitorul are un frate aproape geamăn, numit Utnapişhtim.

Faptul că „a umblat cu Dumnezeu” i-a adus lui Enoch o poziţie cu totul aparte printre personajele biblice. Iar postura lui de „negociator” pare a-şi avea originea în faptul că apropierea sa de Dumnezeu i-a adus atât cu­noaş­te­re a subtilităţilor religioase şi a misterelor lumii create de Dumnezeu, cât şi a trecutului şi viitorului tuturor lu­mi­lor, de la cea terestră până la cele trans­cendente din sferele cereşti. Mai mult de­cât atât, în „Cartea Jubileelor” este scris că lui Enoch i s-au dezvăluit se­cre­tele divine, iar el a consemnat în scris „judecata şi sentinţa asupra lumii şi a tuturor răutăţilor oamenilor”. O po­zi­ţie de elită care a făcut ca, în lumea cerească, Enoch să fie considerat „scrii­torul dreptăţi”.

Din punctul de vedere al Bibilei, momentul când Patriarhul Enoch a devenit avocatul îngerilor blestemaţi este legat de alte două episoade ale istoriei sacre descrise în „Cartea Cărţilor”. Primul, atât de greu de explicat încât le dă şi acum bătăi de cap exegeţilor, este legat de numele lui Dumnezeu. Şi anume, faptul că deşi Vechiul Testament venerează un Dumnezeu Unic, în Cartea Genezei numele Său este pomenit la plural sub forma „Elohim”. Realitate pusă în evidenţă chiar şi în traducerile europene, în episodul în care Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai. „Atunci Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum, ca nu cumva să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”. Iar acest „Noi” nu este pluralul majestăţii, ci „Elohim”, cuvânt ebraic a cărui traducere ar fi mai curând „Dumnezei”.

Cel de-al doilea episod premergător activităţii „avo­caţiale” a lui Enoch este legat de mo­tivele care atât de mult L-au mâniat pe Dumnezeu încât El a pornit Potopul care a distrus vechea omenire. Nici în această privinţă Biblia canoni­că nu este deosebit de explicită. Şi nu men­ţionează decât faptul că o parte dintre îngerii care ar fi trebuit să-i ghi­deze pe oameni au încălcat o po­runcă di­vină privitoare la relaţiile lor cu fiinţele umane. „Fiii lui Dumnezeu au vă­zut că fe­tele oamenilor erau frumoa­se şi din toa­te şi-au luat neveste pe acelea pe care şi le-au ales”. Iar în urma acestor „con­cubinaje” au apărut pe lume „Nifi­lim”, adică Uriaşii. Iniţial aceştia nu erau nişte personaje negative. Ba din contră: „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi după ce s-au împreunat cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii, aceştia erau vitejii care au fost în vechime”.

Aşadar, iniţial, Uriaşii erau ok. Şi totuşi ei sunt acuzaţi că au adus fărădelegea şi promiscuitatea: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile din inima lui erau îndreptate spre rău”. Aici intervin informaţiile, mult mai vaste, conţinute în textele reunite sub titlul „Cărţile lui Enoch”.
Demoni civilizatori?

„Cărţile lui Enoch” spun că o parte a îngerilor cereşti, cei pe care îi numeşte „Veghetori”, şi-au luat neveste dintre fiicele oamenilor. Dar, în acest caz, re­la­tarea este mult mai complexă. Asta pentru că „Veghetorii”, trimişi „să-i po­vă­ţuiască pe copiii oamenilor cum să facă ce este drept şi bine”, par a fi mai curând membrii unui „comando” suprauman, în cadrul căruia membrii de rând erau conduşi de „căpetenii” al căror nume sunt enumerate rând pe rând. Astfel, Semyaza este descris ca fiind „şeful cel mare” al grupului. Ceilalţi sunt Arakiba, Ramael, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Eyecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarael, Ananael, Yachiel, Samsapeel, Satarel, Turiel, Iomjael şi Sariel. Nume ciudate, dintre care majoritatea au fost preluate în „demonologiile” religiilor monoteiste din Orientul Apropiat. Iar aceştia sunt doar „căpeteniile” de la nivelul superior al unei ierarhii care coboară până la cei mai mărunţi subalterni.

Situaţia este însă cu mult mai complexă. Fiecare „şef” este responsabil peste un anumit domeniu, în care el răspunde de „predarea” atât a unor îndeletniciri practice, cât şi a unora care ţin de ştiin­ţele abstracte. De fapt, fiecare în parte şi toţi la un loc par a fi mai curând nişte divinităţi subalterne cărora li s-a în­credinţat sarcina de a aduce oamenilor cele mai importante elemente de civilizaţie. Situaţie cu totul specială care-i face să fie foarte departe de imaginea sumbrei „Satane” cu care ne sperie popii din zilele noastre. Astfel, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni să prelucreze metalele şi să-şi facă din ele arme de atac şi de apărare. Semyaza i-a învăţat să folosească plantele şi să le identifice pe cele care au calităţi curativ-terapeutice. Barachiel, Kokabiel şi Sariel le-au predat elemente de astronomie şi astrologie, iar Ezecheel i-a învăţat meteorologia. Aparent, „Ve­ghetorii” au acţionat corect şi, practic, i-au civilizat pe oameni. Nu, nu a fost aşa!

La fel cum şi Prometeu a stârnit ura lui Zeus după ce a ajutat oamenii să descopere focul, „Veghetorii” şi-au atras mânia divină după ce şi-au arogat rolul de mentori-civilizatori ai umanităţii. Vină pe care Dumnezeu a considerat-o de neiertat. Iar pedeapsa lor a fost atât de cumplită încât i-a îngrozit până şi pe ceilalţi reprezentanţi ai ierarhiilor cereşti. 

Pledoariile avocatului
Înalta poziţie spirituală dobândită de Enoch – cel care „mergea cu Domnul” – i-a permis Omului-Patriarh să cunoască atât lucrarea divină, cât şi pedeapsa care se pregătea pentru „Ve­ghetori”. Pe care el le-a şi comunicat-o acestora prin viu grai: „M-am dus şi le-am vorbit tuturor şi toţi s-au în­fri­coşat şi i-a cuprins un tremurat îngro­zitor. Şi ei m-au implorat să scriu o jalbă pentru ei pentru a căpăta iertarea şi să citesc jalba lor în prezenţa Dumnezeului ceresc. Şi eu am scris jalba lor şi rugăciunea pentru sufletele şi faptele lor în parte şi rugăciunile lor pentru a primi iertarea şi a li se cruţa zilele”. Sarcină pe care a şi îndeplinit-o. După care a intrat în transă divină şi a avut o viziune nelumească prin care a fost pus în contact cu Dumnezeu însuşi. 

„Nu te teme, Enoch, om drept şi scrib al dreptăţii; vino mai aproape şi ascultă-Mi vocea. Şi porneşte să le spui „Veghetorilor” care te-au trimis pe tine să mijloceşti pentru ei: voi ar trebui să mijlociţi pentru oameni, iar nu oamenii pentru voi. Voi aţi fost în cer, dar nu toate tainele v-au fost până acum arătate; voi le ştiţi doar pe cele ne­în­semnate. Şi spune-le lor: «Pacea nu o veţi găsi!»„. Iar viziunea locului unde „Veghetorii” îşi vor primi pedeapsa devine o imagine stranie, ase­mă­nătoare unei maşinării de proporţii cosmice din care nu există scăpare. Privit din punctul de vedere al unui avocat contemporan, Enoch a înregistrat un eşec: pledoaria sa nu l-a înduplecat pe Judecătorul Suprem. Şi tot ce i-a mai rămas de făcut a fost să le comunice „Veghetorilor” sentinţa de condamnare la anihilarea veşnică.

Dar, dincolo de stranietatea statutului suprauman pe care l-a avut Enoch, cartea care-i poartă numele, „apocrifă” şi neacceptată oficial, ne aduce în faţă o viziune cu­tremurătoare. De parcă am fi, cu ade­vărat, ucenicii „Veghetorilor”, şi noi ne-am făurit o civilizaţie strict raţională şi materialistă. O civilizaţie fără suflet, în care războaiele, criminalitatea – adeseori gratuită, lăcomia şi desfrâul par a ne fi contaminat în aceeaşi măsură în care se spune că ar fi afectat şi omenirea de dinaintea Potopului. De fapt, este foarte posibil  ca, în ochii oamenilor pe care, plini de orgoliu, îi considerăm „primitivi”, noi să fim la fel de sofisticaţi precum apăreau „Veghetorii” în ochii umanităţii „preistorice” de la începuturile lumii. Savanţii zilelor noastre avertizează, din ce în ce mai răspicat, că ştiinţa şi tehnologiile noastre sunt pe punctul de a distruge însăşi lumea care ne-a dat naştere.

Oare acesta să fie păcatul suprem îndreptat contra legilor firii? Oare la fel ca noi au făcut şi „Ve­ghetorii” pentru care a pledat Enoch, în calitatea sa de „avocat” divin? Strict materialişti cum suntem, nu ne temem că am putea mânia vreun Dumnezeu în care nici nu mai credem. Dar un lucru este sigur: dacă viitorul nostru păcat suprem va fi chiar criza planetară pe care deja am declanşat-o, divinul „avocat” Enoch nu-şi va mai face apariţia ca să pledeze, încă odată, şi în favoarea noastră.

Texte apocrife – texte canonice
Specialiştii împart „Cărţile lui Enoch” în două „volume”, care diferă prin conţinut şi prin zona de cultură din care provin. „Cartea lui Enoch” propriu-zisă este numită, de obicei, „1 Enoch” sau „Enoch etiopian”. Iar al doilea „volum”, „Tainele lui Enoch”, este numit „Enoch slavon”. O parte din texte sunt scrise la persoana întâi, de parcă ar fi relatările lui Enoch însuşi. Altele sunt tot vorbele sale, dar rostite în timpul unor viziuni trăite de diverşi asceţi, vi­ziuni în care el ar fi apărut şi a comunicat lumii învăţături spirituale. Oricum ar fi, nici una dintre ele nu este acceptată de creştinismul canonic. Ar fi şi greu! Chiar demonizaţi, „Veghetorii” din cărţile lui Enoch sunt nişte „civilizatori” asemănători Titanilor din majoritatea religiilor antice. În schimb, creştinismul canonic îi prezintă sub forma dracilor care-i pedepsesc pe păcătoşi. Vechile icoane din mânăstirile noastre, pe care le prezentăm alăturat, ni-i arată aşa cum îi vede artistul medieval: nişte monştri, jumătate oameni, jumătate animale, pe cât de hidoşi, pe atât de răi, care îi iau în primire pe păcătoşii ajunşi în Lumea de Apoi. Iar „Scara Sfântului Ioan”, celebra frescă de la Suceviţa, ne arată cum chiar şi asceţii pot deveni demoni dacă nu au tăria de a urca toate cele 30 de trepte ce duc spre Împărăţia Cerurilor.