x close

E “Timpul” pentru Enescu. Un dialog cu tânărul profesor universitar Daniel Şandru

0
Autor: Cristinel C. Popa 09 Apr 2014 - 19:04
E “Timpul” pentru Enescu. Un dialog cu tânărul profesor universitar Daniel Şandru
Vezi galeria foto


Este unul din cei mai tineri profesori universitari din România. Prof. univ. dr. Daniel Şandru (39 de ani), noul director al revistei “Timpul”, ce apare la Iaşi, lansează o campanie pentru salvarea Casei Enescu de la Mihăileni (Botoşani). Se trage astfel un nou semnal de alarmă pentru protejarea a ceea ce a mai rămas din locul atât de legat de amintirea marelui Enescu. Excelent profesionist, cu un CV impresionant, prof. univ. dr. Daniel Şandru mi-a acordat un interviu în exclusivitate. De la el am primit şi fotografia casei compozitorului aflată în paragină. Când o priveşti ai senzaţia că lumea se scufundă, că istoria e o carte cu filele zdrenţuite, că onoarea înaintaşilor noştri e pătată şi trebuie salvată. E drept că prestigiosul festival ce are loc anual la Bucureşti şi care îi poartă numele e cea mai frumoasă carte de vizită pe care o are astăzi România. Dar de ce casa atât de legată de amintirea sa trebuie să dispară? De ce nu ne preţuim valorile? De ce nu-i ridicăm şi pe ei la statului de “sfinţi”? Pe Enescu, pe Eminescu, pe Creangă, pe Brâncuşi. Sfinţi ai culturii române. Salvaţi-i!
 
■ Jurnalul Naţional: În ce context a apărut ideea lansării campaniei  pentru salvarea Casei Enescu?
■ Prof. univ. dr. Daniel Şandru:
Trebuie să spun, din capul locului, că această idee, care e, de fapt, un proiect foarte amplu, îi aparţine pianistei Raluca ştirbăţ, de la Opera din Viena, preşedinte al Societăţii Internaţionale “George Enescu”. Urmare a onorantei propuneri pe care ne-a adresat-o, de a fi parte a acestui proiect, am decis, împreună şi alături de colegii mei, că este foarte important ca revista “Timpul” să susţină o campanie pentru restaurarea casei de la Mihăileni a marelui compozitor. Ca atare, vom dedica cel puţin trei ediţii ale publicaţiei dezbaterii acestei teme şi vom încerca nu doar să subliniem importanţa menţinerii acestei case în sfera patrimoniului naţional, ci şi să sensibilizăm, prin presiune publică şi democratică, autorităţile locale şi centrale în a căror responsabilitate intră procesul de restaurare.

■ Să sperăm că nu e prea târziu. Ce demersuri s-au mai făcut până acum dar cu mai puţine rezultate, pentru că bănuiesc că s-au mai făcut?

■ Pianista Raluca Ştirbăţ, care a publicat un editorial pe această temă şi în cel mai recent număr al revistei “Timpul”, a întreprins deja o sumedenie de demersuri în acest sens, implicând apariţii mediatice, popularizarea gravităţii situaţiei în care a ajuns casa din Mihăileni pe internet, pe reţelele sociale virtuale, precum şi memorii şi interpelări adresate autorităţilor. Instituţiile media, ca şi publicul, au reacţionat, în mod evident, pozitiv, la apelurile Ralucăi, iar la nivel pur formal acelaşi lucru l-au făcut şi autorităţile. Astfel, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, Florin Ţurcanu, a promis că va rezolva această problemă, la nivelul instituţiei pe care o conduce s-a instituit şi o comisie în acest sens. Dar, aşa cum se întâmplă, de regulă, cu comitetele şi comisiile din spaţiul mioritic, şi aceasta a încremenit în proiect. Spre, exemplu, la începutul lui aprilie, doi colegi de-ai mei s-au deplasat la Mihăileni şi au constatat că, în continuare, casa lui Enescu se află într-o stare cumplită de degradare şi că autorităţile locale nu au mişcat nici măcar un deget pentru a face ceva. Vom adresa interpelări, ca atare, atât către CJ Botoşani, către Ministerul Culturii şi către Institutul Naţional al Patrimoniului, întrucât îndrăznim să sperăm că lucrurile nu pot rămâne în acest stadiu. După cum, pe viitor, vom identifica şi alte imobile care au aparţinut unor mari personalităţi, care se află în patrimoniul naţional şi care, de asemenea, necesită restaurarea.

“În poziţii de autoritate ajung indivizi cu un univers cultural mărginit”
■ Aţi câştigat deja susţinători pentru campanie? Este un fenomen simptomatic această abandonare a valorilor, o lipsă de grijă faţă de amintirea lor. Eu nu cred că e plauzibil veşnicul motiv cu “nu sunt bani”. Crezi că autorităţile locale sau cele centrale au un rol mai mare în rezolvarea acestei probleme? Probabil ştii şi tu că la Iaşi, acum câţiva ani, se trăgeau semnale de alarmă cu privirea la casa în care a locuit temporar Ionel Teodoreanu. Un loc unde au trăit bunicii săi, atât de încărcat de amintirea scriitorului, de altfel unul din titlurile cărţilor sale poartă chiar numele străzii Zlataust, unde s-a aflat casa. Ei bine, în ciuda semnalelor de alarmă, casa a fost vândută de la proprietar la proprietar şi s-a primit în cele din urmă aviz de demolare. A fost rasă cu excavatorul iar acum, în aşteptarea ridicării unui bloc, cum s-a făcut şi cu alte locuinţe în zonă, serveşte drept groapă de gunoi pentru boschetari sau pentru vecinii negospodari. Şi exemple mai sunt. Cum crezi că s-a putut ajunge aici?

■ Strict în ceea ce priveşte revista “Timpul”, campania noastră se află, încă, la început, însă există semnale încurajatoare. Suntem interesaţi să sensibilizăm nu doar cititorii noştri, ci şi personalităţi, intelectuali publici din ţară şi străinătate, care să se alăture acestei campanii, după cum credem că rezolvarea problemei ţine şi de implicarea directă a responsabililor din administraţia publică locală şi centrală. Nu mai puţin, politicienii, din Botoşani, din Moldova sau de aiurea ar putea să susţină demersul iniţiat de Raluca Ştirbăţ şi căruia îi oferim, la rându-ne, o platformă în zona culturală. în mod evident, poate exista şi un câştig din punct de vedere turistic, dincolo de câştigul patrimonial şi cultural pe care îl vizăm şi de care considerăm că pot beneficia nu doar generaţiile actuale, ci şi cele care vor urma. Deloc întâmplător, de altfel, supratitlul campaniei noastre este “Aducem valorile acasă!”, în sensul în care ne-am propus să accentuăm asupra spiritului unor locuri ce au marcat biografia unor mari personalităţi ale culturii române şi universale. Acum, “este timpul lui Enescu”, însă avem în vedere, pe viitor, “aducerea acasă” şi a altor valori, câtă vreme pe întregul teritoriu al României există topos-uri axiologice de care trebuie, indeniabil, să ţinem cont. Aţi dat exemplul “casei bunicilor”, a lui Ionel Teodoreanu, de pe strada Zlataust din Iaşi. Este incalificabil ce s-a întâmplat în acest caz şi este realmente revoltător dezinteresul public pe care l-au manifestat reprezentanţii autorităţilor! Există, cu siguranţă, un interes privat bine calculat, la care se pot raporta, desigur, atât aceşti reprezentanţi, cât şi dezvoltatorii imobiliari ce roiesc în jurul procesului de dispariţie a unor astfel de imobile. Şi cred că se ajunge în asemenea situaţii pentru că procesul de selecţie a elitelor politice şi administrative din România ultimului sfert de veac este departe de a fi unul meritocratic. Urmarea este că în poziţii de autoritate ajung, de cele mai multe ori, indivizi cu un univers cultural mărginit, limitat şi care nu dau doi bani pe clădirile de patrimoniu, în condiţiile în care, pe de altă parte, punând umărul la dispariţia lor, urmăresc să le intre în buzunare grămezi de bani. Asta este, desigur, doar una dintre explicaţiile posibile.

■ Sunt destui comentatori care afirmă că, cel puţin la modul general, alte regimuri (inclusiv de stânga) parcă ştiau să preţuiască mai mult cultura. Şi spun asta după ce am văzut în seara asta la unul din posturile de televiziune un apel în care Victor Rebengiuc chema cât mai mulţi români la un spectacol de strângere de fonduri pentru artiştii aflaţi în dificultate. Bâtrâni, bolnavi care, în mod evident, nu mai joacă, fiind muritori de foame. Crezi că e normal aşa ceva? Sau cum de s-a ajuns într-o astfel de situaţie? Să facem o mică chetă la câteva luni pentru monştrii sacri ai scenei, semeni care au făcut ca numele României să se audă în lume. Nu e mai rău să se facă astfel de apeluri la milă? Nu ar trebui mai degrabă să fie instituite mici alocaţii de sprijin sau altceva, sub altă formă. Pentru că bani pentru sedii faraonice, pentru Catedrala Neamului văd că se găsesc?

“O prostie...cum poate fi “mântuit” un “neam”, în întregul său?”

■ Aşa cum am specificat şi în prologul celei mai recente cărţi pe care am publicat-o la Editura Polirom din Iaşi, “Ipostaze ale ideologiei în teoria politică”, sunt un liberal moderat, iar când spun asta mă raportez la tradiţia britanică, şi nu continentală, a ideologiei liberale, configurată la finalul secolului XVII şi începutul celui de-al XVIII-lea, la care adaug moderaţia, înţeleasă ca încercare a individului failibil de a nuanţa ceea ce, la o judecată sumară, ar putea fi încadrat în limitele constrângătoare ale maniheismului. Altfel spus, preţuiesc libertatea şi încerc, pe cât îmi stă în putinţă, să nu reduc situaţiile şi lucrurile la nuanţele de alb şi, respectiv, negru. Nu ştiu, de aceea, dacă interesul pentru cultură este mai ridicat în contextul regimurilor de stânga decât în cel al celor de dreapta. în cazul românesc, bunăoară, este des invocată înflorirea culturală - e drept, la un nivel de elită - din perioada regimului de dictatură regală, cu nuanţe fascizante, al lui Carol al II-lea, cel care a şi înfiinţat Fundaţiile Regale şi care a sprijinit, în general, toate artele. Dacă ne raportăm la acel tip de modernizare pe care România l-a cunoscut sub comunism, pe de altă parte, trebuie să înţelegem că în acest caz vorbim despre un proces al culturalizării de masă, dublat de procesele de accelerare forţată a alfabetizării şi urbanizării. Istoria nu este contrafactuală, nu se poate înţelege în termenii lui “ce-ar fi fost dacă” şi, prin urmare, nu putem şti cum ar fi arătat modernizarea noastră din cea de a doua partea a secolului trecut dacă în România ar fi existat un regim democratic şi o economie capitalistă. Revenind la prezent, este, desigur, nedrept ce li se întâmplă artiştilor consacraţi ai acestei naţiuni, iar statul ar trebui să reglementeze, prin proceduri care să ia în calcul activitatea lor depusă în trecut, posibilitatea evitării unor situaţii ce genul celei despre care aţi amintit. Pentru că, este adevărat, vorbim despre acelaşi stat care susţine, fără să fi întrebat pe nimeni, proiecte faraonice şi lipsite de sens, aşa cum este cel al Catedralei “Mântuirii Neamului”. Plecând de la denumire, care este pur şi simplu o prostie - cum poate fi “mântuit” un “neam”, în întregul său? - şi până la megalomania ce nu cadrează cu spiritul creştin autentic, acest proiect este o stupizenie prin care dorinţa de fală a Bisericii Ortodoxe Române, şi nicidecum a bunului Dumnezeu, intră fără drept de apel în buzunarele fiecăruia dintre noi.
 
“Există posibilitatea unei deplasări a opţiunilor electorale spre extremism”
■ Într-o ţară săracă cum e România, cu o clasă politică coruptă oamenii au ajuns la disperare. Ei ştiu că partidele se înţeleg şi se servesc între ele după ce se succed la putere. Fiecare o lasă mai moale cu pedepsirea celuilalt. Se protejează reciproc. Spun alţii că e ca un fel de mafie transpartinică. Oamenii sunt deznădăjduiţi văzând că schimbându-se unii cu alţii nu se întâmplă nimic. Nu crezi că acest lucru dă apă la moară instaurării în timp a unor forţe de dreapta sau stânga care ştim bine ce ne-a adus.

■ Pericolul pe care îl intuieşti foarte corect este cel al populismului, ce poate fi şi de stânga, şi de dreapta, şi care reprezintă un fenomen aflat deja în ascensiune în spaţiul european. în mod clar, pe fondul incompetenţei şi corupţiei clasei politice, dublat de cel al insatisfacţiei identificabile la nivelul opiniei publice, insatisfacţie rezultată mai mult din motive economice, mai puţin din motive civice, există posibilitatea unei deplasări a opţiunilor electorale înspre extreme. Păstrând, bineînţeles, proporţiile, nu altceva s-a întâmplat în Germania anilor 30, nu altceva s-a întâmplat şi în România acelor ani, cu ascensiunea Mişcării Legionare şi instaurarea a trei regimuri dictatoriale de dreapta (cel al lui Carol al II-lea, Statul Naţional Legionar şi cel al lui Antonescu), după care, exceptând interstiţiul dintre 45 şi 47, s-a instaurat regimul totalitar comunist. Aş spune, aşadar, că în spaţiul românesc, lipsit de tradiţie democratică, de o cultură politică a dezbaterii, negocierii şi compromisului rezonabil, populismul poate câştiga teren cu atât mai mult. Să ne-nţelegem: şi în spaţiul jurnalistic, în care se manifestă şi “analiştii politici” proveniţi, de cele mai multe ori, din alte zone de competenţă decât aceea a ştiinţei politice, şi în aria dezbaterilor purtate de intelectualii publici, când se vorbeşte despre populism - fie acesta de stânga ori de dreapta - se ia în considerare mai cu seamă dimensiunea economică. Eu cred că dimensiunea fundamentală a populismului este cea politică, în sensul în care maniera în care acest curent se manifestă azi este cea a unei religii politice “soft”, în care oamenii investesc o credinţă de natură simbolică atunci când nu mai regăsesc nici un sprijin de factură materială din punctul de vedere al unei mult sperate bunăstări. Economicul se află, din acest punct de vedere, în plan secundar, fără a fi, prin aceasta, un element mai puţin important. Paradoxal mi se pare faptul că populismul reuşeşte să se insinueze discursiv şi atitudinal - atât la nivelul politicienilor, cât şi la nivelul oamenilor obişnuiţi - solicitând o creştere a “calităţii democraţiei”, când de fapt nu se urmăreşte decât anihilarea procedurilor democratice, prin susţinerea guvernării “de către popor, pentru popor”. Realitatea este nu numai aceea că această guvernare ar fi asigurată tot de către nişte lideri, ci şi aceea că, având o asemenea opţiune, poporul poate greşi, în locul creşterii calităţii democraţiei ajungându-se la o democraţie a numărului, la o democraţie cantitativă. Or, într-o democraţie, este foarte important să respecţi foarte sensibila linie de demarcaţie dintre aplicarea principiului majorităţii şi transformarea aplicabilităţii acestuia într-o tiranie a majorităţii, după cum este foarte important să înţelegi că esenţa nu este reprezentată de dreptul de a vota - o condiţie necesară, e-adevărat, nu însă şi suficientă a democraţiei - ci de acela de a dezbate, prin implicarea în discutarea problemelor de interes public şi prin exprimarea capacităţii de a contesta deciziile politice care se opun unui astfel de interes.

“Nu avem o democraţie consolidată”
■ De ce crezi că nu funcţionează democraţia în România. Sau ce nu merge? Din vina cui? Ce poate să facă omul de rând să se protejeze. Alţii lansează teme că suntem o ţară pradă, jefuită după un scenariu exterior, european. De aceea pleacă oamenii, că îşi dau seama că mai e timp până să fie îngenuncheată complet. Chiar dacă unele “viziuni” de acest fel par departe de realitate, cum comentezi apariţia unor astfel de scenarii?

■ Plec de la ceea ce consider a fi o realitate dureroasă: aceea că noi nu avem, încă, decât o democraţie pe care o putem numi funcţională, nu însă şi consolidată. Când a debutat, la începutul anilor 90, în ţara noastră, procesul democratizării a întâmpinat, pe lângă obstacolele rezistenţei la schimbare a foştilor aparatkici comunişti, greutatea moştenirii deficitului de democraţie. Pentru că, în pofida des invocatului “paradis interbelic”, tipul de regim existent în România dintre cele două războaie mondiale este cel mai bine caracterizat prin sintagma politologului francez de origine română, Mattei Dogan, aceea de “democraţie mimată”. Să ne amintim, spre exemplu, celebra zicere aparţinându-i conservatorului P.P. Carp, adresată regelui Carol I: “Majestate, daţi-mi guvernul, şi vă voi da parlamentul!”. Se observă, din aceasta, că logica democratică era întoarsă pe dos: în loc ca, urmare a votului democratic, o majoritate parlamentară să configureze guvernul, acesta din urmă era instituit, cu statut interimar, de către monarh, învestit să organizeze alegeri, pe care le organiza aşa de bine încât majoritar devenea partidul cu care aveau afinităţi sau ai cărui membri erau chiar cei puşi să organizeze scrutinul. O democraţie de faţadă, o imitaţie absolut îndoielnică a ceea ce însemna, teoretic, acest tip de regim, nu putea să impună o tradiţie democratică într-o perioadă atât de scurtă, precum a fost, să spunem, cea dintre 1919, când intră în vigoare universalizarea votului masculin, şi 1938, când se instaurează dictatura lui Carol al II-lea. De aceea, aş spune: mai uşor cu democraţia interbelică pe scări! Neavând tradiţie democratică, nu aveam de unde să preluăm, după aproape jumătate de secol de totalitarism, valorile, habitusurile, comportamentele şi atitudinile democratice, iar acestea nu sunt internalizate nici azi la nivel majoritar în România. Cum ar putea, atunci, să se regăsească acestea la nivelul politicienilor? Căci, responsabilitatea pentru starea de fapt nu aparţine, exclusiv, politicienilor, întrucât aceştia au ajuns în poziţiile pe care le deţin ca urmare a cumulării unor voturi, voturi pe care le-au dat cetăţenii. Iar ei le-au dat în virtutea culturii politice voievodale, de dependenţă, paternaliste situată majoritar în spaţiul românesc, le-au dat având în spate ignoranţa sau dezinteresul politic, teama de autoritate, sacoşele cu făină, zahări şi ulei primite ori banii cu care au fost momiţi, la care se adaugă absenteismul celorlalţi, care au stat acasă în loc să meargă la vot, perfect inconştienţi de fiecare dată când gândesc ori spun “pe mine nu mă interesează politica!”, întrucât, cu sau fără interesul lor, politica le afectează viaţa în mod direct. Ca atare, cred că cel mai bun mod de protecţie a cetăţeanului este asumarea cetăţeniei democratice, adică implicarea în chestiunile care privesc comunitatea, cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor constituţionale pe care fiecare dintre noi le are, prezenţa la vot, tragerea de mânecă a reprezentanţilor de la nivel local şi central ori de câte ori li se oferă această ocazie. Nicio instituţie nu poate proteja mai bine cetăţeanul, politic vorbind, decât o poate face, singur sau asociindu-se cu alţii, acesta din urmă. Nu cred, prin urmare, în teoriile conspiraţiei, ştiind foarte bine că acestea capătă un contur cu atât mai amplu în imaginarul colectiv atunci când societăţile se află în criză. Sociologic şi politologic, există un “tipar” al mitologiei politice care demonstrează faptul că, în asemenea stări de fractură socială, economică ori politică, simbolurile iau locul argumentelor iar oamenii se lasă dominaţi de variaţii ale celor patru mari “complexe mitologice”, cum le numeşte politologul francez Raoul Girardet: cel al vârstei de aur (fie că e interbelicul, fie că e comunismul nostalgic), cel al unităţii (poveştile istorice ce au drept scop continuitatea dintre generaţii), cel al salvatorului (care, pe moment, se poate personifica în câte un lider politic) şi cel al conspiraţiei (în care toate responsabilităţile noastre sunt aruncate pe umerii alterităţii, ai “celorlalţi”, ai “diferitului”, ai “străinului”). Eu mizez pe responsabilitatea individuală care înseamnă şi agregarea asociativă a intereselor şi riposta civică faţă de deciziile liderilor politici şi administrativi.

“Un mediu de vecinătate conflictual nu face decât să erodeze democraţia noastră”
■ Cât îi trebuie politicii dâmboviţene să se redreseze. Nu cumva totul e legat de prosperitate? Şi dacă scenariile spun că mai avem timp să mai fim săraci, nu cumva sunt condamnaţi deja şi copiii noştri? Oare spiritul latin ori cel balcanic, mixat la noi, nu cumva a creat tiparul uman cel mai vulnerabil la corupţie?

■ La începutul anilor 90, Silviu Brucan îi scandaliza pe foarte mulţi atunci când spunea că avem nevoie de 20 de ani pentru a învăţa democraţia. Dincolo de statutul său controversat şi azi, Silviu Brucan avea o acoperire a literaturii de specialitate existente în epocă relativ la democratizare şi, în general, la procesele de tranziţie de la regimuri totalitare ori autoritare spre democraţie. Ca atare, ştia foarte bine ce spune, cu atât mai mult cu cât instaurarea unui regim democratic post-totalitar este un exerciţiu cotidian ce implică o anumită practică de gândire, în spiritul pluralismului şi al toleranţei. S-a dovedit că ne trebuie mai mult de atât. Ca să explic, în analizele politologice cu privire la acest proces, se vorbeşte despre existenţa a cinci etape ale procesului de democratizare pe care îl coordonează noile elite politice instaurate după prăbuşirea regimurilor autocratice: prevenirea colapsului democraţiei proapăt instituite, prevenirea eroziunii acesteia, organizarea democraţiei, dezvoltarea democraţiei şi fundamentarea democraţiei. Dacă este să iau în considerare această teorie bazată pe studii empirice, ce îi aparţine politologului german Andreas Schedler, aş spune că, după 25 de ani de democratizare, România se află în stadiul organizării democraţiei, un stadiu în care trebuie să privească în urmă spre modul în care au funcţionat până acum procedurile şi mecanismele democratice, să înlăture erorile şi să se restarteze astfel încât să poată continua, spre consolidare, prin dezvoltarea şi, respectiv, fundamentarea democraţiei. Nu este vorba, deci, despre un proces uşor, şi cred că am putea vorbi de atingerea stadiului de consolidare când generaţia care acum are 18 ani va ajunge la vârsta de 40. Asta dacă reuşim, desigur, să depăşim criza economică şi dacă mediul internaţional nu va cunoaşte evoluţii acum imprevizibile. Pentru că succesul unei democraţii este dependent atât de arena internaţională, cât şi de bunăstarea economică a cetăţenilor săi. Un mediu internaţional de vecinătate conflictual şi existenţa unor discrepanţe economice între o minoritate oligarhică şi majoritatea cetăţenilor nu fac decât să erodeze o democraţie şi aşa fragilă, ducând înspre creşterea riscului de colaps al acesteia.

■ S-a tot vorbit de rolul intelectualului în democraţie, în societate în general. Tu care crezi că e rolul său? Trebuie el să se implice mai mult?

■ Mai cu seamă în posteritatea “afacerii Dreyfuss”, rolul intelectualilor în spaţiul public şi relaţia acestora cu politica a fost un subiect rediscutat ciclic. De la “Trădarea cărturarilor” a lui Julien Benda, trecând prin “Opiul intelectualilor” a lui Raymond Aron şi ajungând până la cărţi mai recente, precum “Spiritul nesăbuit. Intelectualii şi politica” a lui Mark Lilla ori “Secolul intelectualilor” a lui Michel Vinock, necesitatea implicării sau, dimpotrivă, necesitatea retragerii intelectualilor în “turnul de fildeş” a suscitat nenumărate dezbateri şi pasiuni. în ce mă priveşte, sunt adeptul ideii potrivit căreia prezenţa intelectualilor în spaţiul public şi chiar în cel politic ar trebui să aibă un rol terapeutic, igienic, de echilibrare a afectelor şi de temperare a pasiunilor politice. Problema este că, adeseori, intelectualii înşişi cad pradă acestor pasiuni demne de religiile politice, iar nu de interpretarea argumentată a politicului şi de practicarea raţională a politicii. Exemple sunt destule în istoria ultimei sute de ani: de la Giovanni Gentile în Italia lui Mussolini la Carl Schmitt şi Mattin Heidegger în Germania lui Hitler, de la Eliade, Noica şi Cioran în România interbelică la Jean-Paul Sartre în Franţa postbelică, toţi aceşti intelectuali şi alţii asemenea lor au fost seduşi de mirajul exercitat de fascinaţia totalitară, fie că era vorba despre stânga, fie că era vorba despre dreapta extremă. Cu toate acestea, cred că intelectualii trebuie să se implice în agora, cu sublinierea faptului că, dat fiind statutul lor, fundamentat, în esenţă, pe capital simbolic, ei nu trebuie să abandoneze spiritul critic.

■ Cum se împacă teoria politică (sau a politicii?) cu munca redacţională, cu viaţa culturală? Ai timp să te implicit în toate acestea?
■ în virtutea celor spuse mai sus, nu cred că există o fractură între interesul meu academic şi de cercetare pentru teoria politică (ce include, evident, analiza empirică a politicii) şi exerciţiul de management editorial pe care îl presupune calitatea de director al revistei “Timpul”. într-adevăr, ar putea să apară o problemă din perspectiva timpului alocat acestor activităţi intelectuale, însă am credinţa că pot să-mi dozez efortul astfel încât să pot performa în ambele zone. în plus, dacă activitatea de cercetare presupune mai curând o întreprindere solitară (deşi la Universitate sau în diferitele alte proiecte academice pot lucra şi în echipă fără probleme), cea de a conduce o publicaţie se bazează pe o directă relaţionare cu echipa. Din acest punct de vedere, la “Timpul” există o echipă redacţională tânără şi dinamică, precum şi o galerie de colaboratori de prestigiu, atât din ţară, cât şi din străinătate, ceea ce face din munca de redacţie o veritabilă bucurie intelectuală

■ Cum ai ajuns poate cel mai tânăr profesor universitar al ţării? A fost greu? Toată munca ta ca să ajungi aici a fost presărată cu privaţiuni, eforturi sau a fost împănată şi cu lucruri frumoase. Ştii că cel mai bun lucru pe care îl faci este acela pe care îl faci destins, cu plăcere. La tine cum a fost?
■ Este, cred, mai puţin important, cu atât mai mult cu cât nu mi-am fixat un astfel de obiectiv, ci am avut un traseu profesional pe care l-am perceput ca firesc. Am avut, desigur, oportunitatea de a preda într-o facultate de ştiinţe politice care a devenit cea mai vizibilă şi mai cunoscută din regiunea Moldovei, atât graţie proiectelor pe care le-a iniţiat ori în care a fost angrenată, cât şi datorită publicaţiilor profesorilor săi, care s-au integrat cu succes în comunitatea naţională şi internaţională de politologie. Bineînţeles, dincolo de această oportunitate, de a lucra într-o echipă tânără şi entuziastă, în cadrul căreia meritul profesional, iar nu “căratul genţii” este cuvântul de ordine, la mijloc s-a aflat foarte multă muncă, pe care am făcut-o cu pasiune şi cu speranţa lucrului bine făcut. Ca atare, la fel de firesc apreciez şi beneficiile aduse de această muncă pe care o depun de 14 ani în învăţământul universitar şi în cercetarea academică. Este, pentru mine, un fel de a fi, nu mi se pare nimic nelalocul său atunci când vine vorba de a preda studenţilor, de a elabora proiecte de cercetare sau de a lucra la cărţile, studiile ori articolele mele. Toate acestea reprezintă, pur şi simplu, ceea ce sunt, dimpreună cu bucuriile pe care le trăiesc împreună cu fiul şi cu soţia mea.

■ Vremurile pe care le trăim aproape că ne obligă să fim polivalenţi sau să devenim măcar bivalenţi. La tine care e domeniul în care ai putea să te descurci, după cel al excelenţei, care e acela de profesionist în ale teoriei politice. Ştiu că ai fost redactor şef la Opinia studenţească şi la Flacăra Iaşului. Însă în afara mass-mediei şi a faptului că eşti profesor, te mai vezi făcând şi altceva?
 ■ Eu am convingerea că mai am nişte lucruri de spus în acest domeniu al teoriei politice, fără a neglija, evident, profesoratul şi permanentele contacte cu studenţii, atât la Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi, unde sunt titular, cât şi la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, unde sunt profesor asociat. Am în lucru, împreună cu doi colegi de la Universitatea Bucureşti şi, respectiv, de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, primul “Dicţionar de ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene” care va fi editat în spaţiul românesc de către tineri specialişti români, proiect în care sunt implicaţi, sub coordonarea noastră, aproape 100 de colegi care predau în facultăţi ori lucrează în institute de cercetare din ţară şi străinătate. Am iniţiat, la Editura Adenium din Iaşi, o colecţie de ştiinţe sociale şi politice, în cadrul căreia va apărea, de asemenea în premieră, o serie de concepte fundamentale formată din volume scrise în exclusivitate de autori români. Dincolo de aceste proiecte pe care le-am început într-un soi de spirit “neopaşoptist”, pe urmele lui Adrian Marino, având la rându-mi credinţa că o cultură nu poate subzista în absenţa unor instrumente precum sunt dicţionarele şi enciclopediile, sunt atras, aşa cum ai spus, de jurnalism. Fără a fi, însă, jurnalist, ci, dacă vrei, mai curând un soi de manager editorial. Este adevărat că scriu texte de factură publicistică, însă, dat fiind că acestea sunt comentarii, articole de opinie, ele nu-mi permit să-mi arog calitatea de jurnalist, o profesiune pe care o respect foarte mult şi despre care am credinţa că poate contribui fundamental la efortul de construcţie a unei societăţi democratice. Cred că ceea ce fac poate servi spaţiului public în măsura în care aici este nevoie, şi va fi nevoie, de expertiza pe care o pot oferi intelectualii în sens larg, teoreticienii politici în particular.

“Unii politicieni obosesc dacă citesc mai mult de două pagini”
■ Am citit câteva cronici deosebite cu privire la cartea ta pentru copii. Cum ai ajuns să o scrii? Înţeleg că ţi-a oferit satisfacţii deosebite.

■ A fost o promisiune făcută fiului meu, în momentul în care am constatat că, uitându-se prin cărţile mele de teorie politică atunci când avea 10 ani, mi-a zis, cum era şi normal, că nu înţelege nimic. I-am promis atunci că voi scrie o carte în care să îi povestesc copilăria. Am putut să fac lucrul acesta trei ani mai târziu, adică în 2013, când mi-am luat un răgaz, după un stagiu de cercetare postdoctorală petrecut în afara ţării, pentru a mă retrage la Rădăşeni (lângă Fălticeni, oraşul din care provin), acolo unde, în curtea bunicilor dinspre mamă, Şerban şi-a petrecut cele mai frumoase momente ale copilăriei, în vacanţele de vară şi de iarnă, momente la care am fost martor şi care mi-au dat senzaţia că, împreună cu el, îmi pot şi eu retrăi copilăria. Cartea “Poveşti din Lumea Dealului. Istorisite lui Şerban de către tatăl său” a fost scrisă în două săptămâni, e o poveste în zece capitole ce îmbină elemente de realitate din copilăria fiului meu cu elemente fantastice şi s-a constituit în cadoul pe care i l-am oferit lui Şerban atunci când a împlinit 13 ani, pe 13 iunie 2013. E o carte la care ţin foarte mult şi, poate, din acest motiv am fost cu atât mai bucuros când am constatat că ea a fost bine primită şi de criticii care au citit-o, dar şi de publicul care a intrat în posesia ei. Cât despre cărţile pentru adulţi, am scris deja patru de autor, am coordonat alte şase, împreună cu diferiţi colegi, şi ele se adresează nu doar adulţilor care studiază domeniul ştiinţei politice ori celor care sunt interesaţi, în general, de înţelegerea fenomenelor politice, ci şi acelor care, politicieni fiind, iau decizii pentru noi. Cum ştim, însă, cei mai mulţi dintre aceştia obosesc, vorba unui clasic în viaţă, dacă citesc mai mult de două pagini. Poate că va veni, însă, şi o generaţie de politicieni nu care să urmeze, ci care să citească şi care să pună în discuţie şi expertiza oferită de specialiştii în ştiinţă politică.

■ Ce planuri de viitor ai la universitate, dar în legătură cu Revista Timpul?
■ Cred că, după o foarte scurtă pauză, voi susţine examenul de abilitare, ceea ce mi-ar da dreptul de a coordona doctorate, aşa încât voi putea urca la un alt nivel al discuţiilor mele cu studenţii, dincolo de ciclul de licenţă şi de cel de masterat, acela al studiilor doctorale. Voi, continua, evident, activitatea de cercetare, pentru că în următorii ani vreau să duc la bun sfârşit forma publicabilă a unora dintre cursurile pe care le susţin la Iaşi şi la Suceava şi să închid, în următorii trei ani, un proiect mai vechi, al unui volum despre ideologie şi imaginar simbolic. între timp, pentru următoarea perioadă, voi tutoria, în cadrul unui proiect POSDRU derulat de Filiala Iaşi a Academiei Române, împreună cu o colegă de la Institutul de Cercetări Economice şi Sociale “Gh. Zane”, o grupă formată din cercetători doctorali şi post-doctorali, activitate care se va încheia, de asemenea, cu publicarea unui volum colectiv. în ceea ce priveşte revista “Timpul”, am programat pentru luna iunie un turneu de lansare a noului format, turneu ce va avea loc în Chişinău, Cluj, Sibiu, Timişoara, Braşov, Constanţa şi Bucureşti, pentru că, deşi apare la Iaşi, publicaţia a avut, încă de la apariţia sa, în 1876, o anvergură naţională, şi cred că e important ca aceasta să se menţină. Pe de altă parte, până la finele acestui an, aşa cum am asumat prin contractul instituţional încheiat cu editorul, Grupul Adenium Print, voi pregăti proiectul de transformare a “Timpului” din lunar în săptămânal, foarte probabil cu o perioadă de interval în care va apărea în ritm bimestrial. Cam astea ar fi proiectele la care mă gândesc acum şi pe care sper să am răgazul şi puterea de a le duce la capăt.

Portret academic
Absolvent, ca şef de promoţie, al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi, din 1999, devine cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi. Parcurge rând pe rând toate etapele formării sale academice. Ocupă şi în prezent diferite funcţii în departamentele de profil ale prestigioasei unităţi de învăţământ ieşene. Profesor asociat la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava. Cu ani în urmă, redactor şef la Opinia studenţească şi Flacăra Iaşului, acceptă, pe 16 ianuarie 2014, invitația scriitorului Liviu Antonesei de a deveni director al Revistei de cultură contemporană “Timpul”. A publicat și coordonat 10 volume de specialitate şi un volum de literatură pentru copii. A avut stagii de specializare şi cercetare postdoctorală la prestigioase universităţi europene, precum Universiteit Utrecht, Konstanz Universtaet şi Humboldt-Universitaet zu Berlin şi este laureat al Premiului “Ion Petrovici” al Academiei Române. Este redactor-şef al revistei de științe politice “Polis” și membru al International Political Science Association şi al International Sociological Association (Research Committee on Political Sociology).

Citeşte mai multe despre:   Prof. univ. dr. Daniel Şandru

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Instrucție de lux la ANI: milioane de euro pentru familiarizarea salariaților cu sistemul informatic

Instrucție de lux la ANI: milioane de euro pentru familiarizarea salariaților cu sistemul informatic
Galerie Foto Agenția Națională de Integritate a angajat, la mijlocul lunii curente, o companie de IT care să instruiască angajații care își desfășoară activitatea în departamentele Economic și Resurse Umane...

Ce s-a ales din miile de cămine culturale. Săteanul român: și fără agricultură și fără cultură

Ce s-a ales din miile de cămine culturale. Săteanul român: și fără agricultură și fără cultură
România a moștenit de la regimul comunist câteva mii de cămine culturale, un patrimoniu de care încet, încet s-a ales praful. În locațiile unde încă acoperișul și pereții sau...

Lulache, Nuclearelectrica: Piaţa energiei din România este nefuncţională

Lulache, Nuclearelectrica: Piaţa energiei din România este nefuncţională
Reactoarele nucleare 3 şi 4 de la Cernavodă ar urma să intre în funcţiune peste un deceniu, proiectul gigant româno-chinez, cu o valoare estimată de şase miliarde de euro, aflându-se încă...

Bătălia pe averea lui Dan Adamescu, ridicată la nivel de artă

Bătălia pe averea lui Dan Adamescu, ridicată la nivel de artă
Războiul pe averea defunctului magnat Dan Grigore Adamescu continuă, prin toate mijloacele. După ce a reușit, în instanță, să i se recunoască calitatea de comodatar al vilei din Bulevardul Aviatorilor,...

Cheloo e disperat de unii dintre concurenţii emisiunii iUmor: "Mă întreb dacă își bat joc de noi sau chiar sunt nebuni"

Cheloo e disperat de unii dintre concurenţii emisiunii iUmor: "Mă întreb dacă își bat joc de noi sau chiar sunt nebuni"
Galerie Foto Rapperul Cheloo e om de bază în juriul iUmor, cea mai nebună emisiună din persajul auhohton. Solistul trupei Paraziţii ne-a povestit prin ce cazne trece, alături de Mihai Bendeac şi de Delia, în timpul...

Minunile USR: ieri în consilii de administrație ale statului, azi parlamentari „antisistem”

Minunile USR: ieri în consilii de administrație ale statului, azi parlamentari „antisistem”
Galerie Foto Proaspăt înființată ca formațiune politică ce se doreste a fi “altfel” decât restul clasei politice din România, Uniunea Salvați România (USR), care a obținut un procent de 9%...

Ludovic Orban: „PNL a pierdut alegerile pentru că a avut lideri lipsiţi de credibilitate”

Ludovic Orban: „PNL a pierdut alegerile pentru că a avut lideri lipsiţi de credibilitate”
Candidat la şefia PNL, fostul deputat Ludovic Orban a vorbit pentru Jurnalul Naţional despre răfuiala internă din partid, influenţa preşedintelui Klaus Iohannis asupra alegerilor interne şi adevăratele motive pen...

Cum sa castigi 5 milioane de euro!

Cum sa castigi 5 milioane de euro!
Galerie Foto Cum puteti castiga 5 milioane de euro si dragoste pentru arta? Mergeti vineri, la Iasi, pe strada Lapusneanu, la sediul grupului pentru arta tranzit.ro/Iasi si aflati! “Haideti sa aducem pana la cinci...

Transgaz „forează” în ţări exotice şi hoteluri de 5*

Transgaz „forează” în ţări exotice şi hoteluri de 5*
Galerie Foto Societatea Națională de Transport a Gazelor Naturale Transgaz SA Mediaș intenționează să achiziționeze, pentru o perioadă de doi ani, servicii hoteliere de lux și transport pentru delegațiile companiei de stat...

Cine spune românilor din diaspora „Haideți acasă!”

Cine spune românilor din diaspora „Haideți acasă!”
Sunt calcule care arată că viitorul României depinde într-o măsură capitală de venirea celor plecaţi la muncă în străinătate. Dacă doar 10.000 de compatrioți s-ar reîntoarce în...

Polipii fac parte din sistemul de apărare imunitară

Polipii fac parte din sistemul de apărare imunitară
Era o vreme în care polipii se scoteau pompieristic la copii, împreună cu amigdalele. Au trecut anii şi cercetările au demonstrat că atât vegetaţiile cât şi amigdalele au rostul lor, fac...

Alexandru Petrescu: Oamenii au început să caute locuinţe mai mari

Alexandru Petrescu: Oamenii au început să caute locuinţe mai mari
Galerie Foto Piaţa rezidenţială din România dă semn de revenire după blocajul din toamna trecută când băncile au înăsprit condiţiile de creditare ca urmare a Legii dării în plată. În plus,...

Traducere la Hidroelectrica: preţ dublu şi fără licitaţie

Traducere la Hidroelectrica: preţ dublu şi fără licitaţie
O societate controlată de soțul unei foste inspectoare de concurență în cadrul Consiliului Concurenței a fost aleasă, fără licitație, să presteze servicii de traducere autorizată din limba engleză pentr...

Carmen Avram: ​​​​​​​“Îți dau lacrimile când reușeşti să schimbi în bine traseul cuiva”

Carmen Avram: ​​​​​​​“Îți dau lacrimile când reușeşti să schimbi în bine traseul cuiva”
Pe o piaţă dominată de divertismentul facil, câţiva oameni nu au acceptat blazarea şi s-au pus pe treabă: află informaţia, merg pe firul anchetei, verifică, se documentează, filmează și montează. Au...

Preacinstitul Yassin bin Băsescu, afaceri cu hotelierul Murad al PDL

Preacinstitul Yassin bin Băsescu, afaceri cu hotelierul Murad al PDL
Galerie Foto Unul dintre cele mai controversate personaje implicate în afacerea recuperării celor trei jurnaliști români, răpiți. în anul 2005, în Irak, medicul sirian Mohamad Yassin, a deţinut,...
Serviciul de email marketing furnizat de