Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
MAI 68 ● De la comemorare, la examen critic
Două sînt clişeele referitoare la evenimentele din Mai 68 care au
divizat mentalul colectiv al francezilor şi, fireşte, nu doar pe al
lor. Despre ele, într-o analiză la rece semnată de publicistul
Jean-Pierre Le Goff, în cartea sa, "Mai 68: l’heritage impossible”.
MAI 68 ● De la comemorare, la examen critic
Două sînt clişeele referitoare la evenimentele din Mai 68 care au divizat mentalul colectiv al francezilor şi, fireşte, nu doar pe al lor. Despre ele, într-o analiză la rece semnată de publicistul Jean-Pierre Le Goff, în cartea sa, "Mai 68: l’heritage impossible”.
Unul se datorează lui Raymond Aron adversar neînduplecat al "psihodramei revoluţionare (sau pseudo-revoluţionare)": "Nu cunosc un alt episod din istoria Franţei care să-mi dea, într-un asemenea grad, sentimentul iraţionalului". Al doilea aparţine lui Jean Paul Sartre, idolul contestatarilor: "Lucrul cel mai important este că o asemenea acţiune a avut loc tocmai atunci cînd toată lumea credea că este imposibil să se petreacă." De aici şi dilema: "Mai bine să nu ai dreptate împreună cu Sartre decît să ai dreptate alături de Raymond Aron".
FRANŢA, (DOAR) O SOCIETATE "A L’AMERICAINE”? Mai presus de clişee, de tabu-uri şi de idolatrie, de resentimente şi de inhibiţii, rămîne întrebarea: "Ne-au lăsat aceste evenimente iconoclaste o moştenire care să ne ajute să reconstuim o lume comună, să ne proiectăm un viitor ce poate fi descifrat şi să facă să rodească speranţele noastre de emancipare?" Întrebare la care a reuşit să ofere răspunsuri originale şi credibile sociologul şi publicistul francez Jean-Pierre Le Goff, în cartea sa "Mai 68: l’heritage impossible". Apărută în 1998, la trei decenii de la evenimente, cartea a cunoscut reeditări succesive (în 2002 şi în 2006) fiind considerată ca deosebit de instructivă pentru toţi cei care "nu se acomodează cu aerul acestui timp al iluziilor risipite şi vor să exploreze căile atît de dificile ale depăşirii lui." (formularea îi aparţine lui Francois Geze, directorul editorial la Editions Decouverte care a tipărit toate editiile lucrării – n.r.)
PARADOXURI. De la început, autorul face un inventar necruţător al acestor stări paradoxale de lucruri care definesc dar, în acelaşi timp, minează demersul contestatarilor : studenţii, tinerii care se revoltau în 68, erau de fapt cei care profitau din plin de binefacerile unei ţări prospere şi ale societăţii de consum. Generaţia care s-a revoltat în mai 68 era generaţia născută între 1944 şi 1950, generaţie care nu a cunoscut foamea, mizeria, dramele războiului sau privaţiunile care i-au urmat. "În realitate- notează J.P. Le Goff-, societatea nu vroia să îşi pună întrebări deranjante. Dezvoltarea continuă a producţiei şi a consumului o absorbeau pe deplin. Sociologii numeau la tot pasul schimbările în toate mediile vieţii sociale: munca bine plătită în întreprinderi, dar şi societatea franceză dincolo de vacantele sau loisir-ul, automobilul, publicitatea şi cinema-ul. Sloganul zilei părea a fi: "Nu opriţi progresul!"
A TRAI ÎN AFARA DE TINE ÎNSUŢI. Şi totuşi, această cursă dezlănţuită spre o lume a tuturor posibilităţilor", altfel spus, către "o Franţă a l’americaine" nu putea ascunde la nesfîrşit o teribilă dramă. Drama dezumanizării raporturilor dintre oameni, pe de o parte şi, pe de altă parte, drama plonjării individului, mai ales a celui tînăr, în anonimat şi în uniformizarea personalităţii. Francezii lui 1968 nu erau nefericitţi, dar păreau din ce în ce mai mult că trăiesc în afara de ei înşişi şi erau tot mai posedaţi de lucruri. Aici apare ruptura dintre generaţii. Franţa era, la acea vreme, moştenitoarea unui moralism şi ale unui paternalism venind dinspre veacul al XIX-lea , iar regimul generalului De Gaulle cultiva ordinea morală şi exercita o cenzură necruţătoare a tot ceea ce putea atenta la bunele moravuri. Cariera vehementă pe care o vor face, foarte curînd, cuvinte cum ar fi "alienare”, "înstrăinare” sau "reificare" (transformarea omului în obiect) aşa se şi explică.
În aceste împrejurări, punctează Le Goffe, se produce divorţul dramatic,uneori violent, între "un trecut care părea fără resurse şi un viitor fără suprize", între ele nemaiexistînd decît "un prezent deschis vidului şi plictiselii." "Tineretul - continuă autorul - mai putea regăsi accente romantice, dar el nu putea capota în melancolie şi în depresiune." Învăţământul însuşi devenea tot mai mult un spaţiu al "consumului de cunoştiinţe" sau un "distribuitor de cunoştiinţe” şi, fireşte, o uzină de diplome".
Se mai adăuga, la toate acestea, un alt paradox: deşi Franţa era o ţară pacificată, tinerii, mai ales ei, nu puteau face abstracţie de faptul că nu acelaşi lucru era valabil în toate punctele planetei: conflictul israeliano-arab, luptele de gherilă din America Latină, războiul din Vietanam, conflictele sîngeroase care loveau în minoritatea neagră a Statelor Unite. Toate acestea treceau dincolo de ecranele televizoarelor şi se instituiau ca motive de îngrijorare .
"DIVINA SURPRIZA”. "Mai 68- scrie Jean Pierre Le Goff- survine în istorie ca o <
Făcînd un excurs panoramic al mişcărilor studenţeşti, dar şi al ecourilor acestor proteste în alte medii sociale şi profesionale ale Franţei, J. P. Le Goff ajunge, pe bună dreptate, la un examen lucid al contradicţiilor de fond ale momentului. Ar fi vorba despre "o nebuloasă", adică despre bizara coabitare între "dimensiunea sărbătorească şi de fraternitate" a manifestărilor şi nihilismul intolerant al unor acţiuni. Sau despre scurta şi (aş spune) nerelevanta intersecţie dintre greva generală şi mişcarea studenţească. Pentru a nu mai vorbi şi despre atît de confuzele intesectări de poziţii ideologice şi politice, de confuziile şi contuziile dintre "stîngişti” şi troţkişti şi maoişti, între anarhie şi protest organizat, între negativismul ultra-radicalizat şi demersul lucid, echilibrat şi coerent. Dincolo de toate acestea, rămîne însă ca un bun cîştigat al lui Mai 68 faptul că acest "spectacol al fraternităţii" a demonstrat că toată lumea poate să vorbească. "Evenimentul însuşi - va reveni J P. Le Goff cu un alt prilej - este un compozit alcătuit din multiple tendinţe, dar ceea ce caracterizează în principal este libertatea cuvîntului în societate şi a individului în raport cu opinia oficială a statului, stat încarnat de figura generalului De Gaulle."
DECEPŢIA ŞI EŞECUL. Cu toate acestea, concluziile lui Jean Pierre Le Goff sunt departe de a fi optimiste sau triumfaliste. Mai degrabă, această comemorare este un examen critic. După părerea sa, imediat ce lucrurile au început să reintre în normal, la sfîrşitul lunii mai, urmează, în primul rînd în Franţa, o enormă decepţie pentru toţi cei care au crezut în idealurile schimbării revoluţionare. Ideile lui Mai 68 eşuează, în susţinerile unor ideologii care, deşi se revendicau de la ele, avenasau viziuni pesimiste asupra viitorului democraţiei, practic a oricăror posibilităţi de progres şi de schimbare. Este vorba despre un eşec politic al unei mişcări care, dincolo de aparenţele sale revoluţionare, era mai degrabă o mişcare socială şi culturală decît una politică.
O NECESARA DOZA DE OPTIMISM. Este, însă, Jean-Pierre Le Goffe un pesimist? Mai degrabă aş spune că nu, dacă îl judecăm după propoziţiile finale ale cărţii sale. Propoziţii care se referă la şansele reale ale unei reînnoiri politice şi culturale. Despărţindu-se, în chip hotărît, de viziuni pesimiste, el apreciază că "există, în schimb, alte dimensiuni ale lui Mai 68 care reclamă o muncă de reconstrucţie. Probleme deschise care, prin însuşi cursul evenimentelor, îşi păstrează acuitatea la ora ”modernizărilor" a "reformei" şi a "schimbărilor”. De unde şi aceste întrebări "Pentru ce să facem dezvoltare economică, tehnologică, ştiinţifică? Pentru a merge către ce anume societate? Cum vor putea, indivizii şi societatea, să cîntărească asupra orientărilor şi a opţţiunilor care condiţionează prezentul nostru şi viitorul nostru comun?" De aici, constatarea: "Mai 68 nu ne-a furnizat răspunsuri credibile la aceste întrebări, iar mişcarea de stînga ("le mouvement gauchiste") care i-a urmat le-a închis, dar ele nu constituie mai puţin partea democratică a moştenirii lui Mai, ca un "potenţial neînfăptuit al trecutului". Provocarea vine de la sine: "Vom fi capabili să ne reeconciliem cu democraţia, recunoscînd şi să rejectăm acea parte imposibilă a moştenirii despre care societatea discută încă?"
