"Noi... copiii unor oameni care nu sunt preşedinţi"

Moartea unui jurnalist nu e o ştire. E o rană pe suflet şi un plâns ascuns. Moartea unui jurnalist e a fiecăruia dintre oamenii care scriu despre ea. O durere mult prea adâncă şi prea personală, ca să devină ştire. Moartea lui Mile ne-a lăsat singuri şi fără cuvinte.

El a fost şi este încă unul dintre cei mai buni jurnalişti ai României. Să fii bun ca jurnalist nu înseamnă să apari pe sticlă, să dai autografe sau să te vâneze paparazzi pe stradă. Să fii bun ca jurnalist înseamnă să-ţi faci meseria ca şi când asta ar fi singura ta misiune pe pământ. Să respecţi adevărul, să iubeşti oamenii, să fii aproape de cei cărora le dai de veste ştirile. Să ai coloana vertebrală dreaptă, să ai curaj să-ţi susţii ideile şi să te baţi pentru ele, să te implici în ceea ce faci 100%, să nu renunţi niciodată la principiile tale. Să fii bun ca jurnalist înseamnă să fii bun ca om. Aşa era Mile.

Sunt oameni care nu dau două parale pe aceste calităţi, oameni care au călcat în picioare profesia de jurnalist, oameni care ne-au scuipat în faţă public, ca breaslă sau individual, când au avut ocazia. Aceiaşi oameni îndrăznesc astăzi să-şi facă imagine din moartea lui Mile.

Printr-un comunicat de presă Preşedinţia României ne anunţă că "preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional "Serviciul Credincios" în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie prin care a contribuit la corecta informare a opiniei publice româneşti asupra evenimentelor din mai multe zone de conflict ale lumii". "Nu, serios?", ar fi spus Mile. Dar el nu mai poate să spună nimic. "Nu, serios?", e acum datoria noastră să spunem.

Nu cu vorbele noastre, suntem jurnalişti mai mici decât Mile, ci folosind cuvintele lui, scrise în martie 2008, despre "o zonă de conflict a lumii", aşa cum îi place lui Băsescu să croşeteze în comunicat.

Titlul textului publicat de Mile pe blogul personal este: "Noi... copiii unor oameni care nu sunt preşedinţi". "«Asta pute a făcătură ordinară», am spus atunci, în miez de noapte, în Baghdad. Eram cu doi oameni pe care îi consideram prieteni şi dezinteresaţi. Un ziarist şi un om în uniformă. Au spus acelaşi lucru, ba chiar mi-au confirmat, cu argumentele lor, că gândim la fel. Am văzut cu ochii noştri, cel puţin doi dintre noi, că povestea pe care se făceau spume în ţară e mincinoasă. Nu o să vă zic care doi, doar atât: nu era decât un jurnalist între cei doi. Una se abera în ţară, alta era concret, la faţa locului. Aveam dovezi. Unele au scăpat şi pe post dar, orbiţi de propriile fantezii, oamenii momentului nu vedeau nimic în clar. A fost ce a fost. Nu mai vreau să îmi amintesc. A prins în România. La Baghdad nu a prins şi am spus-o. Am înfruntat zmeul numit acum zeul şi m-am ţinut tare. Am pierdut imens. Am pierdut un om din cauza lui. Am pierdut o viaţă. Am rănit involuntar în jurul meu pe toţi cei ce nu aveau pic de vină. Şi asta numai pentru că el s-a suparat şi a scuipat cu foc. Mi-a fost frică atunci să nu îmi pierd şi părinţii şi nu am spus-o până acum. Nu am spus-o deloc, doar pentru ca el să nu îmi afle punctele sensibile.
Au trecut anii. Rănile s-au lins, s-au cangrenizat, poate chiar cele mai mici s-au şi cicatrizat. Pe mine nu mă mai doare nimic. Eu sunt cel care a înfruntat z(m)eul pentru prima dată. Îi văd pe alţii acum. Sunt răniţi de aceeaşi dihanie. Balaurul îşi cere jertfa pentru a prospera.
Ah, cât de pervers poate să fie un zmeo-zeu din asta. Plânge şi te muşcă. Râde şi te arde. Se gudură şi te înşeală. Totul pentru a părea uman.
Dar nu... EL TOTUŞI ESTE ZMEU, NU ZEU.
A plâns de mila unui prieten şi toată lumea a zis: ăsta DA OM!
A plâns de mila lui şi a cauzei lui şi toţi au zis: ÎI DÃM VOTUL!
Plânge acum de mila fetiţei neajutorate şi sunt încă unii care spun: ARE DREPTATE!
Cunosc doi din trei oameni... şi mi-au căzut cu tronc. Sunt cei trei care au fost spulberaţi de napalmul râgâit din senin de zmeu.
Ei sunt oameni şi arsurile îi dor. Nu sunt de fier, deci au şi sentimente. Gândul meu pleacă spre cel pe care nu îl cunosc decât virtual. Un copil care trebuie să vadă cum tatăl său este perpelit pe rug doar pentru că CE?......... Oare acel "CE" are răspuns în mintea acelui copil? Oare el nu merita să fie aparat mai dihai decât o fetişcană despre care ştiam doar că se fufăie şi trăieşte cum acel copil poate nici nu are cum să îşi imagineze? Oare buzele ei nu costă mai mult decât manualele pe doi ani ale acelui copil? Oare maşina cu care apare pe străzile Capitalei şi ale ţării nu este de 15 ori mai scumpă decât un Matiz? Oare copilul ăsta o să înţeleagă vreodată de ce e tatăl lui mai presus decât tatăl ei?... Eu cred că DA!
EU am înţeles demult tot ce e legat de părinţii mei. Sunt convins că şi băiatul cu nume de viteaz... sclipitor fiind... o să dea clasă, gramatical vorbind, fetişcanei care e mai mare cu vreo 20 de ani ca el.
Stiu că părinţii lui şi ai mei o să înţeleagă şi că niciodată nu vor să îşi permită asemenea abuzuri. Dar, cunoscând ambele situaţii, sunt convins că nici nu au cum să fie ticăloşi cum a fost z(m)eul."

Celor care n-au înţeles textul, Mile le dă explicaţiile cuvenite: "În acest articol este vorba despre derapajele preşedintelui băsescu (scris intenţionat fără majusculă). Acesta a spulberat mai mulţi jurnalişti care au avut curajul să arate românilor şi latura lui urâtă şi mincinoasă. În urma acestor atacuri venite din partea lui, noi am suferit. Primul am fost eu, au urmat mulţi şi totul a culminat acum cu un pumn dat în figură lui Victor Ciutacu. Am simţit nevoia să spun în câteva cuvinte cât e de greu pentru un om simplu să se bată cu un dictator care mai are şi toate institutiile subordonate. Noi, oamenii de rând suferim când păţim asta din suflet şi suferă şi familiile noastre. Mie, la scurt timp după atacurile lui Băsescu la adresa mea, mi-a căzut cerul în cap. Bunicul meu s-a stins de supărare. La fel de supăraţi cred că sunt şi cei apropiaţi de Victor, de Andreea Pană, de Dindirică şi de Ovidiu Zară. Dacă nu înţelegeţi nici acum, îmi cer din nou scuze. Dacă nu vă plac opiniile mele, vă mulţumesc că m-aţi citit".

Z(m)eule, tu îl decorezi pe Mile post-mortem? Pentru că nu mai are cuvinte? Pentru că acum nu mai poate vorbi? Pentru că moartea l-a făcut inofensiv?

Noi n-am murit Z(m)eule! Poate doar un pic, în suflet, o dată cu plecarea lui Mile. Poate că ne simţim mai singuri în faţa ta şi mai vulnerabili în faţa morţii. Dar de la el am învăţat să stăm drept şi să spunem ce-avem de spus. Moartea unui jurnalist nu e o ştire. Moartea unui jurnalist nu e o oportunitate de marketing, Z(m)eule! Moartea unui jurnalist merită măcar respect!