Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine nu ştie deviza-definiţie a filosofului Henri Bergson: "Comicul este mecanicul aplicat peste ceea ce este viu"? Mai nou, cercetătorii au stabilit că umorul este foarte bun pentru creşterea productivităţii muncii în echipele multiculturale. Dar, ne avertizează ei, acest adevăr variază foarte mult de la un popor la altul.
Un studiu foarte serios despre umor şi ironie. La serviciu, italienii şi francezii adoră să le spună colegilor bancuri deşucheate. În schimb, americanii şi japonezii nu gustă asemenea delicii. Concluzia este limpede ca bună ziua: râsul este propriu prin definiţie naturii umane, dar nu toţi bărbaţii (şi nu toate femeile) au aceeaşi concepţie despre umor şi despre amuzament. Problemă de mentalitate - se poate spune.
Da, dar şi problemă de cultură instituţională. Aceasta pare să fie una dintre principalele concluzii ale cercetărilor întreprinse sub coordonarea profesorului milanez Marco Sanpietro,de la Şcoala de Management SDA Bocconi. Cadrul general al cercetării este dat de constatarea că, la ceasul globalizării în economie şi al internaţionalizării efectivelor de salariaţi, lumea oamenilor de afaceri, dar şi cea a managerilor trebuie să trateze acest subiect - râsul/umorul - într-un mod cât se poate de serios.
"În echipele multiculturale - previne profesorul Marco Sanpietro, într-un comentariu preluat de săptămânalul L'Express, care prezintă pe larg rezultatele cercetării - umorul este judecat ca factor benefic pentru atingerea performanţei, cu condiţia de a menaja susceptibilităţile naţionale (ale partenerilor - n.n.)."
ALAMBICUL UMORULUI
Denotând complicatele mecanisme ale umorului la birou, cercetătorii au realizat o anchetă în ţările G8, adică în cele opt state socotite a fi cele mai puternice din punct de vedere economic, ele deţinând 61% din economia mondială: SUA, Canada, Germania, Regatul Unit al Marii Britanii, Rusia, Japonia, Italia şi Franţa. De prisos să mai adaug că România a fost lăsată în afara investigaţiei.
Prima constatare pe care a prilejuit-o cercetarea realizată în perioada noiembrie-decembrie 2008 pe un eşantion de 2.000 de subiecţi a fost aceea că toţi salariaţii se lasă atraşi de asemenea escapade umoristice de bună voie, cu excepţia japonezilor. "În ţara Soarelui-Răsare, chiar dacă multe lucruri tind să se schimbe, nu este deloc bine văzut să te amuzi, pentru că munca este considerată ca fiind un lucru cât se poate de serios", subliniază profesorul Sanpietro.
Nu altfel stau lucrurile în întreprinderile canadiene şi nord-americane, acolo unde faimoasa "corectitudine politică" domină şi reglementează totul, fără excepţie. Nici nu poate fi vorba aici de glume cu conotaţii sexuale şi nici nu îţi poţi permite să rişti o glumă pe tema deosebirilor între bărbaţi şi femei. Aici, codurile de (bună) conduită interzic, negru pe alb, asemenea lucruri angajaţilor.
De ce râd salariaţii? O interesantă scală a diferitelor tipuri de umor întâlnit printre salariaţi relevă diferenţe de la 1 (cvasiabsent) la 7 (foarte frecvent).
Iată câteva exemple:
• la "indicatorul a râde de alţii", pe primul loc se află italienii şi francezii (cu 4,4% fiecare), iar pe ultimul loc, japonezii (2,4%);
• la "a râde de sine însuşi" conduc englezii (cu 5,3%), urmaţi de americani (5,1%), şi cel mai slab stau francezii (4,1%);
• la indicatorul "comic gestual" conduc detaşat italienii (4,1%), în schimb japonezii au numai 2%;
• în ceea ce priveşte bancurile sexuale, cel mai mult le savurează italienii (3,5%), francezii (3,4%) şi cel mai puţin americanii (1,7%);
• jocurile de cuvinte îi atrag pe americani şi pe japonezi (4,9% fiecare);
• grosolăniile prind cel mai bine la italieni (3,5%) şi cel mai puţin la germani (2,2%);
• persiflarea cazurilor sociale are adepţii cei mai mulţi printre francezi (2,9%), talonaţi (în mod surprinzător) de englezi (2,7%);
• glumele despre diferenţele culturale sunt apanajul italienilor (3,8%), dar nu şi al japonezilor (2,6%);
• glumele pe subiecte religioase fac deliciul italienilor (2,1%), ceea ce reprezintă iarăşi o surpriză, dată fiind puterea Vaticanului şi, implicit, a catolicismului în Italia.
O sursă inepuizabilă de anecdote, de care se folosesc din plin italienii, o reprezintă bancurile "cu" şi "despre" carabinieri. "Este în aceasta - remarcă profesorul Marco Sanpietro - un fel de a le spune colegilor de alte naţionalităţi «şi noi suntem la fel ca voi» şi, prin aceasta, de a reduce distanţa faţă de interlocutor, mai ales atunci când este vorba despre o relaţie de putere". Interesantă foc această cercetare - nu-i aşa?
Mai că îmi vine să sugerez unui institut (serios) de cercetare a opiniei publice să realizeze şi la noi o asemenea analiză. Dar mă bat repede cu mâna peste gură. Nu de alta, dar recunoscute fiind, pe de-o parte, marea aplecare a românului pentru haz - mai ales pentru hazul de necaz ! - şi, pe de alta, încrâncenarea unor feţe de tot ceea ce zboară voios peste firul ierbii, te pomeneşti cu cine ştie ce măsuri de austeritate pe o aşa vreme de criză...
