Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un bucurestean trage apa in baia apartamentului sau. Curatenia si confortul casei depind de aceasta banala miscare cotidiana. O data cu galgaitul apei incepe o calatorie fabuloasa prin infernul canalelor subterane, intestine prin care orasul elimina reziduurile colosalei lui fiziologii. Bucuresteanul stie prea putine despre acest sistem vital si despre buna lui folosire.Veceul cu apa, o inventie tarzie, de secol 19, este considerat un pas urias al civilizatiei. Un suvoi de apa a despartit dintr-o data timpurile moderne de epoca pestilentei. Orasul irespirabil si-a alungat sobolanii si molimele. A capatat frumusete si demnitate. Dar in Bucuresti, Capitala Romaniei, veceul din casa a fost o fictiune pana in toamna anului 2011, cand s-a inaugurat Statia de Epurare a Apelor Uzate (SEAU) de la Glina. Fara acest organ final, sistemul de canalizare nu facea decat sa mute mizeria: din oras, mai la vale, in Dambovita. Si de acolo sa o insire pe sute de kilometri in Arges, in Dunare si, in cele din urma, in Marea Neagra. Cumva, Bucurestiul are o sordida vocatie globala. Din acest punct de vedere, batjocoritul veceu din fundul curtii pare sa fie mai ecologic. Polueaza strict local, pe suprafete mici. Bucurestiul a fost ultima capitala europeana care isi facea nevoile nici macar in intimitatea rudimentara a latrinei de coceni, ci direct in raul care i-a dat viata. Insa nici acum nu s-a tras apa de tot peste aceasta rusinoasa inapoiere a Capitalei noastre. Din cauza ca SEAU nu e construita decat pe jumatate. Bucurestiul, cu cele doua milioane de locuitori ai lui, este un monstru cu un singur rinichi. Jumatate din murdaria orasului inca se mai varsa direct in Dambovita. Abia in 2015 s-ar putea finaliza Statia de Epurare. Vor fi trecut treizeci de ani de la inceperea lucrarilor si aproape doua secole de la primele incercari de canalizare.
Capitala Romaniei de astazi a trebuit sa astepte administratia rusa pentru ca, in 1828, sa se planifice o retea de salubritate. Grandioasa opera urbana se va finaliza abia in 2015 cu statia de epurare. Dambovitei i se pregatea un aport dezgustator, sistematic, din partea sugubetilor si cam nespalatilor ei riverani. Insa raul iesise oricum de multa vreme din semantica idilica a cantecului popular: "Dambovita, apa dulce, cin' te bea nu se mai duce". Apa nu mai era dulce. Dupa ce de secole acceptase cu umilinta mizeria orasului, devenise letala — si acesta va fi fost sensul ascuns al versului "Cin' te bea nu se mai duce". Din Dambovita porneau molimele care secerau periodic populatia targului.
Voda Caragea, pe nedrept legat in memoria vremilor doar de ciuma care i-a decimat supusii, a fost un chibzuit gospodar al raului. Printre altele, in 1815 porunceste sa se construiasca o draga pentru "a sapa si a sa curati regulat matca Dambovitei". Priceputul egumen Teodosie, de la manastirea Radu Voda, primeste sarcina de a intocmi acea "mehanie" — cum frumos si cu respect era numita pe atunci orice masina. Termenul imbina armonios atributele mecanice cu infatisarea de dihanie. In "Edilitatea sub domnia lui Caragea" istoricul V. A. Urechia arata ca domnitorul a largit albia, a adancit-o si a intarit malurile cu taraci de lemn. Apoi a poruncit sa se puna pe "matca Dambovitei de la Rosu si pana la Vitan" pandari "care sa privegheze ziua si noaptea si sa nu lase pre nimene a arunca in apa cat de putin murdalic sau gunoiu de acum inainte".
In curand apa va fi trecuta prin filtre primitive de lana pentru a putea fi bauta. Apoi va ajunge in puturile sapate la marile rascruci ale Capitalei, unde se va decanta. Sacagiii nu-si vor mai umple butoaiele direct din albie. Epoca lor romantica, dar neigienica, se va intinde, totusi, pana dincolo de inceputul secolului 20.
Domnitorul Alexandru Ghica impune in 1840 pedepse: "Drept aceia se face cunoscut proprietarilor ce lacuiesc pe marginea Dambovitei, cum si tuturor treptelor de lacuitori dintr-acest oras, ca pe viitor nu mai e volnic a mai arunca nici-un fel de necuratenie sau gunoiu pe garla caci va plati la Casa Sfatului lei cinci zeci, iar pentru celelalte dati cate lei 100, iar de va fi sluga, sau oameni prosti, fara stare, se vor certa cu toiege".
Astazi certarea cu toiege este considerata primitiva. Va fi fost eficace atunci. Raman amenzile. Dar ispravnicii greu pun mana pe faptasi. Vidanjele particulare varsa pe ascuns murdalacul din fosele septice in canalizarea orasului. Asfaltatorii — asfalt. De la santuri, sapate de obicei dupa ce se termina de asfaltat, ajung in canale resturi de betoane, moloz. Bucurestenii arunca in rau tot ce le prisoseste: de la resturi de mancare, peturi, haine, pana la mobila si frigidere. Toiegele legii nu mai sparie poporul.In 1854, arhitectul-sef al Capitalei, Gaetano Burelli intocmeste un plan revolutionar de canalizare a Dambovitei. Va ramane doar pe hartie, ca o frumoasa cutezanta a unei minti. Autorii volumului colectiv "Dambovita — magistrala albastra a Capitalei" (Editura Meridiane, 1988) consemneaza un fapt remarcabil: astazi raul curge pe exact acelasi traseu propus de Burelli. Trecutul indepartat arata prin asta ca incompetenta in administratia locala nu este o regula. Dar si ca vizionarii mor tristi in mijlocul contemporanilor pentru care binele se termina la bumbii jiletcii.
Revista "Bucurestii Vechi" reia in 1935 notele de calatorie ale ofiterului austriac Stefan Dietrich, din 1855: ...Dambovita este... "un rau intortochiat si destul de mare, ce-si rostogoleste valurile tulburi prin oras, iar apa lui serveste ca articol de vanzare, la baut si gatit, cu toate ca in el se scurg si canalele". Este anul in care, in timp ce Bucurestiul isi inghite murdalacul, pe harta lumii izvoraste, limpede ca lacrima, zbuciumata cascada Victoria. O descopera un om nelinistit, flamand de orizonturi, numit Livingstone. Walt Whitman publica "Fire de iarba" si ii da Americii maretie.Din aceeasi revista aflam ca in 1859 entuziastii conducatori ai noilor Principate planuiau o Dambovita curata si, pentru prima oara, navigabila. Un vis care se va intinde ca un arc peste 150 de ani, pana la Nicolae Ceausescu. Insa nimic nu se va alege de planul acetsa. Nicio nava nu va tulbura plutirea lina a ratelor si gastelor pe rau. Visul se stinge in cosmarul birocratiei si al intereselor marunte. Atunci ca si acum.
Morile de apa erau obstacolul cel mai mare al modernizarii. Avuti si influenti, proprietarii morilor — in principal egumenii manastirilor bucurestene — invarteau cum voiau morisca deciziilor edilitare. Raul nu putea fi regularizat din cauza lor. Inundatiile inecau an de an cartiere intregi. Urma "potopul boalelor". Alexandru Ioan Cuza pune piciorul in prag. "Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Unite Romane", nr. 57, din 13/25. 03. 1865, publica un discurs de o revoltatoare actualitate tinut in fata Consiliului de Ministri: "Mai intai va rog, Domnule Presedinte, sa luati in bagare de seama cauzele primitive ce dau inundatiilor din Romania un caracter inspaimantator de periodicitate. Din mai multe memorii se vede ca inundatiile Dambovitei din anii 1774, 1834 si 1851 au fost mai mici si mai domoale decat acele urmate in anii 1860, 1864 si 1865. Pe de alta parte, am constatat ca starpirea padurilor la noi s-a intins in proportii neauzite. Aici, cred, este raul si totodata o dovada convingatoare de exactitatea datelor stiintei in aceasta materie".
In acelasi an Cuza promulga Legea pentru desfiintarea morilor de pe raul Dambovita". Este impusa cu forta politieneasca impotriva morarilor, a tabacarilor si a boierilor. Raul iese din robie. Inginerul-sef al Capitalei, Nicolae Maxentian, elaboreaza un plan genial, dar inaplicabil. E scump si loveste in interesele baronilor locali de pe malurile raului. Din ambitiosul lui proiect se infaptuiesc unele parti. In 1868 este curatata albia si se fac mici rectificari ale cursului. Intre 1870 si 1872 podurile de lemn sunt inlocuite cu poduri de fier. Intre 1880 si 1886 inginerul francez Alexandre Boisquerin amenajeaza Dambovita pe tot traseul ei prin Bucuresti. Sunt eliminate toate meandrele, fundul albiei este podit cu busteni de stejar. Raul ramane insa si pe mai departe colectorul mizeriei din oras, o latrina de la un capat la altul.
In aceeasi perioada Londra isi extindea metroul. Un temerar numit Joseph Balzagette, poate nu mai iscusit decat Burelli sau Maxentian, construise peste 2.000 de kilometri de canale si o statie de epurare la capatul lor. Marea metropola scapa de holera si isi recapata astfel Tamisa. Pentru aceasta englezii ii acorda lui Balzagette veneratia unui erou civilizator. La noi, lasand la o parte acoperirea Dambovitei cu o placa de beton in zona centrala, in 1935, nicio lucrare importanta nu-i mai tulbura curgerea murdara timp de o suta de ani.
va urma
