Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din anii ’70 şi până în zilele noastre, artistul fotograf a urcat, din Bucureşti, în ţinutul de basm al Maramureşului. Cu opinci şi cuşma trasă pe creştet, semeţ ca un fag, maramureşeanul l-a primit ca pe unul de-al lor pe omul străin sosit din capitala de foc şi de fum. În Maramureş, cerul e altul, şi aerul nu e unul comun. Era parcă o altă planetă. Trăgea acolo, ca şi cum în acel loc ar fi vrut să trăiască. Timp de decenii s-a dus periodic şi de fiecare dată s-a întors în capitală cu câte o părticică din acest mirific ţinut, adunând puţin câte puţin din Maramureşul anilor ce au trecut şi dăruit astfel prin lentila aparatului de fotografiat. Icoane ale sufletului românesc, transpuse în imagini. O bucurie a inimii, revelatoare. Istoria locurilor şi a oamenilor pe care i-a întâlnit în aproape jumătate de secol. Totul, concretizat în albume fotografice, unul din ele fiind închinat satului Breb. Marele artist ne-a povestit, ca şi în carte, din istoria oamenilor, a locurilor şi a modului cum a realizat acolo fotografii neasemuite. În cinci decenii de activitate fotografică, maestrul Dan Dinescu a fost martor al schimbărilor fireşti din ţinutul atât de cunoscut, Maramureş. Deşi femeile din zilele noastre nu mai cultivă cânepă, războaiele de ţesut sunt încă păstrate undeva într-un colţ al caselor. Însă mămăliga aburindă încălzeşte şi acum la fel sufletul. Înţelegem asta privind fotografiile făcute de Dinescu şi după 2000. Tragem concluzia că încă nu e totul pierdut. În ciuda admiraţiei pentru mall, pentru faptul că şi-au adus televizoare, maşini de spălat şi gresie în bătătură, iar târgurile de animale au devenit în unele localităţi un fel de talcioc, oamenii încă mai păstrează obiceiurile şi portul. Iar despre contactul de acum atâtea decenii cu acei maramureşeni dispăruţi, povestea turneelor fotografice şi câte puţin din istoria de aur a acelor locuri, alături de secretele instantaneelor făcute de (spun unii) cel mai mare fotograf român în viaţă, aflăm chiar de la autor.
Aici se păstrează tradiţiile, oamenii încă poartă suman şi bundiţă
Pentru Dan Dinescu, a fotografia este sinonim cu o ieşire din timp. Cu o întoarcere în trecut. Este la fel cum ai privi cerul. Oamenii pe care i-a surprins în fotografii vreme de jumătate de secol au trăit parcă în alt univers. Acolo oamenii stau tot timpul cu picioarele pe pământ. Şi au deasupra lor un cer care diferă total de „cerurile” de la oraşe. Dacă te uiţi puţin, ameţeşti când vezi bolta cerească. Îţi dai seara că un praf stelar înconjoară uneori ţinutul. Eşti copleşit de măreţia aceasta. Acolo, oamenii trăiesc asemenea minuni în fiecare zi. Ei sărută pământul cu picioarele întreaga viaţă. Dumnezeu le mângâie chipurile cioplite în piatră, iar ei, cu un firesc neţărmurit, primesc razele de soare coborâte din adâncul cerului. O boltă măreaţă cum numai în Maramureş găseşti. O binecuvântare de la Dumnezeu scoboară din cer poposind mai întâi la poalele muntelui Gutâi. Un munte pe care plouă cu privelişti de aur şi zilele sunt de argint. De ce aşa? Pentru că în Maramureş se mai păstrează tradiţiile. Acolo oamenii încă mai poartă suman şi bundiţă. Acolo opincile nu au fost încă agăţate în cui. Acolo veşnicia se plimbă ziua pe uliţele satului. Şi stau la masă cu copiii răzleţi ce acum sunt stăpânii unui Maramureş de aur, tărâm de poveste.
De Viflaim în Maramureşul de altădată
În fotografiile lui Dinescu, Maramureşul este un tărâm plin de simplitate şi firesc. O altă Românie, o Românie cu suflet de ţăran, o Românie mai pură. Breb este una din ultimele locaţii unde a descins maestrul fotograf. Se poate spune că veşnicia s-a născut în Maramureş. Şi în atelierul de fotografie al „iconarului”, artistului de fotografie Dan Dinescu, cum a scris cândva despre el alt mare artist, Aurel Mihailopol. El transformă imagini obişnuite în icoane prin lentila aparatului său fermecat de fotografiat. „Înainte de a pleca în Maramureş, m-am uitat şi eu pe o hartă. În ‘75 am plecat din Sighetul Marmaţiei cu noaptea în cap, cu un rucsac în spate şi am pornit pe Valea Izei. Şi am mers aşa 50 de kilometri, am văzut în satele căutate din timp pe hartă acele biserici de lemn, dar n-am fotografiat prea mult”, îşi începe povestea Dan Dinescu. A ajuns în Ieud seara şi pe primul om pe care l-a văzut l-a întrebat dacă poate să-l găzduiască. În vremea aceea, oamenii erau foarte prietenoşi. „Acum şi-au făcut pensiuni şi doresc să câştige dar atunci...”, îmi dă de înţeles Dinescu cum sunt unii dintre maramureşeni de astăzi. Acel om care l-a primit în braţe fără nici o reţinere era miner la Cavnic şi avea o familie cu opt copii. L-a cazat într-o cameră în care era o masă şi un pat. În fiecare dimineaţă, cei opt copii intrau la el în cameră şi se bucurau de oaspeţi.
„Dă-i în sărăcie de bani, că doar nu-i mâncă!”
„Mai le dădeam bomboane şi, la un moment dat, au tras sertarul de la masă care era înţesat cu bani”. Dinescu i-a spus omului să aibă grijă să nu cumva să-i strice copiii, la care maramureşeanul a răspuns: Dă-i în sărăcie de bani, că doar nu-i mâncă!. Omul ăsta nu s-a gândit niciodată că eu, care am fost adus de pe drum, aş putea umbla la banii lui”, povesteşte Dinescu. În cele din urmă, fotograful avea să lege o prietenie până la moarte cu vecinul minerului, unchieşul Vasile Chindriş. La plecare a insistat să plătească. Omul, care lucra la mina Cavnic, i-a replicat: Vai, dar casa stă goală, n-am făcut nimic pentru dumneavoastră! Vasile Chindriş, maramureşeanul care va apărea pe coperta unui album de-al lui Dinescu despre Maramureş, era cioplitor în lemn. Un bun povestitor, cu mult umor, un om foarte prezent în realitatea acelor ani, avea aparat de radio, asculta Europa Libera. Veneau oamenii cu câte un buştean la el şi lucra câte două săptămâni la o cruce. Cu toate că n-avea mai mult de cinci clase era foarte deschis şi poseda foarte multe cunoştinţe. „Erau multe cărţi pe care le citea şi mobilierul din casă avea o aşezare tipică pentru interioarele din Maramureş”. Despre evadările din Bucureştiul anilor ’70, fotograful are numai cuvinte de bine. „Când ajungeam în Maramureş mă simt alt om din toate punctele de vedere, capitala era un oraş îmbâcsit pe atunci. Dar eram nevoit să trăiesc o bună bucată de timp developând filmele, gândindu-mă la alte subiecte de fotografie”, spune Dinescu, care aminteşte că şi unchieşul îi întorcea vizita. Se străduia să fie o gazdă cât mai bună şi el. „Eram bucuros să îl găzduiesc”. Îşi aminteşte de situaţii cu totul inedite din timpul şedinţelor fotografice din Maramureş. „Pe vreme ploioasă era un noroi cumplit. Oamenii trăiau în condiţii foarte grele, se duceau cu căruţa să aducă lemne şi, pentru că nu era drum, trebuiau să meargă pe deal. Am suprins atunci o încrâncenare om-cal. Intrau cu toţii în noroi şi se răsturna căruţa, era o muncă şi o luptă deosebită”. Pe Dan Dinescu îl invitau chiar şi la înmormântări, la Viflaim, de Paşte şi de alte sărbători şi obiceiuri unice, deosebite. Dar nu l-a întrebat nimeni niciodată de ce face fotografie sau ce meserie are. Nici vorbă de suspiciune, pentru că oamenii erau foarte deschişi, naturali, fireşti.
„Pământul şade, soarele umblă”
Multe lucruri s-au schimbat de atunci în Maramureş, dar au rămas neschimbate amintirile, poveştile războiului spuse de unchieşul Chindriş. Despre cum făcea fotografiile, Dinescu afirmă că pur şi simplu când simţea că omul se află într-o bună dispoziţie şi avea o atitudine prielnică, scotea aparatul şi spunea: Acum vă fac o fotografie. La fotografiile sale l-au interesat relaţia dintre natură şi om. Însă iese în evidenţă credinţa nestrămutată a maramureşeanului de atunci cu privire la cele văzute. Credea doar ce vedea şi cum îşi închipuia el că există. „Dacă stăteai de vorbă cu un bătrân, căuta să te convingă că pământul nu se învârte. În percepţia lor pământul stă fix şi soarele se mişcă . Şi spuneau, domnule, dumneata, care eşti la oraş, nu asculţi şi nu vezi în fiecare zi cum soarele răsare şi cum apune!. Şi apoi adăugau: Asta înseamnă că el umblă pe cer şi pământul şade. Şi cum crezi dumneata că pământul se roteşte, că noi ne-am da cu cracii în sus...!”. Dinescu era pur şi simplu uimit de logica lor, dar nu îl deranja acest lucru, pentru că nu putea să îi convingă că nu este aşa. Ei aveau alte cunoştinţe, trăiau pe o altă planetă, una a firescului...
Dan Dinescu îşi aminteşte istoria unor fotografii prezentate cititorilor. Despre atunci când, având un aparat mic cu puţine poziţii, a văzut nişte copii cum se jucau iarna pe gheţuş. Şi era o lumină minunată. A scos aparatul şi a făcut vreo zece fotografii. Ultima călătorie, la Breb, un sat maramureşean deosebit de frumos, a transpus-o, într-un album de fotografie. Acolo, în Maramureş, a asistat la munca câmpului, a văzut simbioza perfectă dintre om şi animale. Şi a făcut şi de această dată fotografii, a pozat oameni cu animalele lor, pe care le iubeau ca pe ochii din cap. „Erau mulţi crescători de oi şi am nimerit într-o primăvară când era măsurişul, o serbare câmpenească frumoasă. Gazda la care stăteam a mers cu 15 oi şi s-au întâlnit cu ceilalţi care trebuiau să plece cu animalele la munte şi s-a făcut un măsuriş. Preotul a oficiat o slujbă înainte de măsuriş şi fiecare îşi mulgea oile pe care le avea, iar cantitatea de lapte reprezenta cota parte din produsul anual...Tot aşa am participat primăvara la o deparazitare a oilor care riscau să se îmbolnăvească şi am văzut cum erau trecute toate printr-un vas”. Dinescu spune despre Maramureş că este o lume mai curată. „Şi sufleteşte şi... dar, ca orice pădure, are şi ea uscători, oameni beţivi, mai săraci, dar mai puţini ca în altă parte”.
Copiii care merg la şcoală primesc ouă şi brânză
Satul maramureşean este descris ca pe un sat încins cu brâie de ogoare verzi. Cu păduri în vecinătate, din lemnul cărora locuitorii au construit porţi şi case, unelte şi căruţe, şi multe alte lucruri necesare în gospodărie. Zilnic, vara vezi pe câmp câte un om printre căpiţele de fân. Se plimbă maiestuos, ca un adevărat stăpân al acestor locuri. Femeile nu mai cultivă cânepă, doar cele în vârstă îşi mai amintesc de lanurile de hrişcă şi cânepă. Pe aici existau cândva mori de vânt. Acum, fiecare familie se bazează pe moştenirile de familie şi, fiind un sat necolectivizat, există ce să se lase din tată-n fiu. Fiecare maramureşean e bogat atât sufleteşte, cât şi material. Mulţi dintre săteni, în mare majoritate cioplitori în lemn, se numesc Pop, Bud, Tepei, Horea, Tiran şi se deosebesc între ei prin porecle, care mai de care mai meşteşugite. Toate obiectele folosite în gospodărie sunt cioplite din lemn. Porţile sculptate sunt cele mai falnice, ele reprezintă unul dintre cele mai valoroase lucruri din gospodărie, un simbol, un fel de blazon al familiei, făurit pentru a da bineţe oaspeţilor, ca un fel de omagiu. Aici încă se mai ară ogorul cu plugul, iar copiii care merg la şcoală, la oraş, la universitate, mai primesc drept provizii de hrană, în ciuda vremurilor moderne, smântână, ouă şi brânză. Crucile din lemn marchează cimitirele, iar oamenii se duc duminică de duminică la biserică. Apoi acolo se mai regăseşte suitul oilor la munte, moment care marchează în fiecare un început al bătăliei pentru roade şi satisfacţii. „E un umblet viaţa noastră şi o trecere”, spune o vorbă înţeleaptă. „De la vârsta de 10 ani m-am împrietenit cu lemnul şi numai când am dormit n-am dat drumul lemnului din mână”, spune Pătru al lui Niţă, un alt Pop al satului, cioplitor în lemn, evident. Alţii, din ce în ce mai puţini, se ocupă cu meşteşugul împletirii coşurilor. Dintre obicieiuri şi denumiri ale locului amintim de „socăciţă”, care este femeia ce se ocupă de toate pregătirile pentru ceremonialul religios de înmormântare.
Un japonez, Miya Kozei, vine aici de câte două ori pe an
„A fost ca o călătorie iniţiatică, mi-am dat seama că acest loc trebuie să-l vezi nu numai la suprafaţă. Totul aici este o bucurie a sufletului. Izolare şi frumuseţe în acest loc cunoscut şi de străini. Un japonez, Miya Kozei, vine în fiecare an de câte două ori în Maramureş, pentru că se simte bine. Şi asta de decenii. Dar sunt şi alţi străini care ajung aici, francezi, iar recent, un etno-coreograf, o doamnă de 70 de ani, care trăieşte în Danemarca, a venit aici cu alţi specialişti”. În Breb găseşti intimitatea peste tot, şi în cimitir, şi la biserică. Mici colţuri animate de oameni şi peisaje te farmecă. Totul sub semnul naturii. „Câmpuri cu pământ proaspăt, scos la iveala de brăzdarul plugului. Fânul care se adună, se clădeşte, se desface, se aşează pe căruţă şi pleacă acasă. Verdele crud al vegetaţiei de apă şi al grădiniţei cu ceapă şi usturoi înconjurate de un gard fragil de nuiele”.
Concurs, cea mai îngrijită grădină; frumuseţea imperfecţiunii
Iar fotografiile imortalizează atât momentele obişnuite ale ţinutului, cât şi pe cele importante. Unele arată că locul unde „oamenii primesc animalele pentru iernat acasă”, altele ilustrează „Viflaim - Naşterea Domnului”. Iar momente demne de a fi lăsate posterităţii sunt nenumărate, începând cu întrecerea între femei pentru cea mai bine îngrijită grădină şi terminând cu modul tradiţional în care se face horinca şi vâltoarea în care spală gospodinele. „Găseşti un peisaj de o dezordine aparentă, o frumuseţe a imperfecţiunii. În alte ţări, grădinile sunt foarte riguros îngrijite, acolo totul este perfect, şi la un moment dat această perfecţiune s-ar putea să fie chiar monotonă. Mulţi străini care vin în România vin pentru ceea ce nu găsesc la ei, pentru lucruri care prezintă o mică imperfecţiune”
Pământul şi animalele pier odată cu ultimii oameni în vârstă Trebuie să iubeşti ceea ce fotografiezi şi trebuie să-ţi placă să faci acest lucru, este crezul de lucru al lui Dan Dinescu. „Nu trebuie să ai o atitudine rece, dacă fotografiezi un om trebuie să-ţi placă în mod sincer, şi peisajul la fel”. Şi sunt şi imagini cum rar întâlneşti, ca o ploaie de aur: „Am imortalizat la un moment dat un peisaj de vis, a fost o lumină extraordinară, preţ de două - trei minute. A fost o rază de soare care a căzut pe un deal”. Însă schimbările în viaţa maramureşenilor din ultimii ani l-au şocat pe Dinescu. „Mulţi au plecat să muncească în străinătate, dar sunt foarte puţine persoane dispuse să se întoarcă la modul de viaţă anterior, fiecare visează să facă un mic biznis”. Îl întreb pe Dan Dinescu dacă acesta este un lucru rău. „Da, pentru că pământul şi animalele care există în Maramureş pier odată cu ultimii oameni în vârstă care le mai poartă de grijă”. Un mesaj cititorilor? „Oamenii să nu cunoască numai din fuga maşinii oamenii şi locurile din ţară. Foarte mulţi artişti călătoresc pentru fotografie în ţări exotice, pentru cei tineri este explicabil, în Himalaya, în Patagonia. Dar locuri minunate găsim şi în ţară. Nu putem trimite personajele noastre într-un ţinut imaginar, aşa cum face William Faulkner, de exemplu. Însă a fotografia este sinonim cu o întoarcere în timp. Este ca şi cum ai privi cerul cu stele”. Maramureş? „Cine nu iubeşte lumea satului, nu are ce căuta acolo!”.
Lumea Maramureşului este o lume unde înveţi valorile esenţiale ale vieţii
Dan Dinescu, plecând de la o licenţă în construcţii a ajuns la fotografie. A făcut o specializare postuniversitară în artă, dar a renunţat la partea tehnică a meseriei, construcţii. Născut la 30 iunie, 1940, a absolvit Institutul de Construcţii Bucureşti în 1968. Studii în domeniul fotografiei: Curs postuniversitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti 1982-1983. Activităţi în domeniul fotografiei: instructor la Centrul de perfecţionare a lucrătorilor din Transporturi şi Telecomunicaţii, 1973-1979, Secţia de Cercetări Aerofotografice şi Evidenţa Centralizată a Siturilor Arheologice, Muzeul National de Istorie, Bucureşti, 1979-1989. A ajuns apoi la revista România Pitorească unde a stat între 1989 şi 1991. Lucrează apoi la Muzeul Ţăranului Român între 1991 şI 1995. Din 1998 la Editura Humanitas. Expoziţii personale de fotografie: Bucureşti: 1975, 1980, 1985, 1990, 1997, 2001, 2005, 2007. Franta: DIE - 1992, RENNES - 1996, TOULOUSE - 1998, TREGUEUX – 2002, Germania: MUNCHEN – 2001. Ilustraţie fotografică: - „The wooden architecture of Maramures", Editura Humanitas, 1998; - „Sighişoara”, NOI Media print, 2005; - „ Maramureş - Ţara Lemnului”, Editura Ad Libri, 2006; - „Transylvania” , Frances Lincoln Limited, 2008.
Un important album fotografic al său este „Maramureş, Ţara lemnului” fiind vorba despre o zonă reprezentativa a culturii tradiţionale rurale şi unde găsim imortalizat spaţiul vieţii tradiţionale cu structurile sale, cu ritmurile şi obiceiurile ţinutului, modul de locuire, familia, educaţia şi relaţiile în comunitate. Ana Bârcă este cea care îi stă alături în numeroasele sale peregrinări prin Maramureş. Ea semnează textele la fel de valoroase care însoţesc materialul fotografic cuprins în albumele pe care le semnează împreună. „Lumea Maramureşului, lumea fotografiilor sale, este o lume unde înveţi valorile esenţiale ale vieţii, natura este extraordinară, şi cum folosesc ei natura şi habitatul este extraordinar”, spune ea.
