Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Politicienii şi presa, acum 100 de ani! Nu s-au schimbat foarte mult, cel puţin oamenii din parlament. “Şi-atunci senatorii erau cam bătrâni şi proşti, săracii de ei”. Şi asta o spune F. Brunea Fox, supranumit şi “prinţul reporterilor de la începutul secolului trecut”. Într-un valoros interviu făcut cu ani în urmă de reporterul televiziunii Alexandru Stark sunt scoase în evidenţă amănunte inedite din viaţa parlamentară din perioada interbelică. Informaţiile conţinute în importanta mărturie obţinută de Stark sunt practic necunoscute publicului larg. La vremea interviului, Brunea-Fox era un “bătrân frumos şi dezlănţuit”. În dialog, marele reporter se referă la un moment dat la un articol grandios, ce a făcut vâlvă la acea vreme şi despre care nu se ştie astăzi. Brunea-Fox spunea că pe vremea lui existau aleşi cu puţină minte şi pregătire ce luau decizii pe de rost, fără să verifice sau efectiv să gândească în prealabil. În paralel, aminteşte şi de episodul când a tras o frică soră cu moartă în timp ce a încercat să doarmă o noapte într-un pat închiriat ca jurnalist “pe teren” în aceeaşi cameră cu unul dintre personajele sale. Cel alături de care se aşezase să se odihnească avea un ochi de sticlă, iar Brunea-Fox a crezut că îl urmăreşte neostenit toată noaptea să-i facă vreun rău. Însă farsa înghiţită de politicieni e cireaşa de pe tort. “Un episod destul dramatic în ceea ce priveşte subiectul, dar a fost nostim ca rezultat şi consecinţe este şi acela din 1925 sau 1926. Pe atunci făceam şi darea de seamă de la Senat. Ce-mi vine mie în cap? Ca să subliniez o cauză pentru care am cheltuit destulă hârtie şi cerneală (e vorba despre invalizii de război, care ieşeau de multe ori la demonstraţie şi veneau din ăia cu tulumba de la Prefectură să-i alunge) mi-am zis: Ce-ar fi dacă aş cointeresa şi pe eroul necunoscut în reportajul ăsta? Scriu un reportaj în care vorbesc despre nedreptăţile ce se fac invalizilor de război şi zic la modul cel mai serios”: “Ei ca ei, se mai târăsc cum pot, o duc de azi pe mâine…Dar familia bietului erou necunoscut moare de foame!”. “Şi cum îţi spun, apare reportajul, iar a doua zi, când mă duc la Senat, că era şedinţă, un senator de drept (numele n-are importanţă, îl luau toţi în râs), care citise reportajul, îmi spune: Bine, măi Foxulică, să nu-mi spui mie că familia eroului necunoscut e în mizerie?. Nici n-am apucat să-i spun că eu am întrebuinţat chestia asta ca poantă, că-l văd urcând la tribună şi-aud: ‘Onorabililor! Am aflat, n-aţi citit gazeta? Că ar trebui ajutată familia eroului necunoscut care o duce greu, n-are pensie, n-are nimic’…Şi-atunci senatorii erau cam bătrâni şi proşti săracii de ei, toţi parcă consternaţi încep să strige: Să-i dăm o pensie!”.
N-a dormit o noapte pe un pat închiriat de frica “ochiului” sclipitor al unui nevăzător
Despre cele trase la documentarea unuia dintre reportajele sale mai povesteşte reporterul Brunea-Fox: “Mă repezeam mereu de cutreieram Calea Griviţei…Am cunoscut cartierul încă din preistoria lui. Inutil să-ţi spun ce greu mai găsesc azi în memorie ceea ce a fost. Dar nu-i nici o nenorocire! Aici, unde e hotelul, era o casă foarte curioasă…De fapt nu era o casă, era un fel de han…Mulţi bucureşteni habar n-aveau că dincolo de-acest zid era o parodie de curte cu nişte clădiri părăsite, unde se practica o îndeletnicire ciudată: paturile de închiriat. Din curiozitate de reporter, am dormit şi eu într-una din cămăruţele astea. Pot să spun doar că unul s-a uitat toată noaptea la mine. Dimineaţa observ că, de fapt, avea un ochi de sticlă. Şi eu care nu închisesem ochii de teamă…”.
Brunea Fox scria cu talent despre orice, inclusiv despre anotimpuri
“Printre multe altele, din repertoriul meu constant făceau parte şi anotimpurile. Întotdeauna avea grijă cineva să-mi spuie ca să nu uit că ar trebui înregistrate, că au venit. Se întâmpla de multe ori să nu fi observat că primăvara şi-a anunţat sosirea. Venea secretarul de redacţie şi-mi spunea: “Păi te-ai uitat pe fereastră? N-ai văzut c-a venit? Ce stai? Scrie ceva!”. La început era un fel de odă. Mă cheltuiam cu imagistică, cu metafore…Bunăoară…pentru pomi înfloriţi găseam totdeauna comparaţii îndrăzneţe şi tandre. Îmi plăceau mie pomii înfloriţi”.
