Regimentul 30 Gardă “Mihai Viteazul” sau despre cum e să fii militar. Cum să stai ore întregi în picioare fără să clipeşti

Moto: Tanti Viorica, atingând un militar aflat în gardă la Monumentul Ostaşului Necunoscut: “Uite, maică, zici că-i viu!”

1 iulie 1860. Domnitorul Al.I. Cuza semna actul de naştere al primei unităţi de gardă din armata României moderne, Batalionul 1 Tiraliori. Era strămoşul actualului Regiment 30 Gardă “Mihai Viteazul”.

Ianuarie 2013. La Regimentul 30 Gardă “Mihai Viteazul” e într-un fel în care nu mi-am imaginat niciodată c-ar putea să fie. Adică, stai, nu sări! De imaginat, nu-mi imaginasem niciodată, iar de citit, cărţile serioase nu scriu despre asta, aşa că n-am putut să mă gândesc niciodată la un cadru cazon ca la un cadru în care se fac glume subtile, se râde, lumea e destinsă. Dar probabil că imaginaţia mea nu merge mai departe de un metru, iar cărţile alea serioase erau prea serioase ca să ne mai şi ardem în figuri. Adevărul e pe undeva pe la mijloc. Când te uiţi la băieţii ăştia, de la Regimentul 30, când te uiţi la ei de pe margine nu te gândeşti că, în spatele perfectei lor apariţii, stau luni întregi de practică neobosită, devotament şi un simţ al demnităţii pe care puţini dintre noi şi-l mai cultivă. (Asta dacă-l mai au!) Un dozaj perfect între bun-simţ, etică profesională, conştiinţa apartenenţei la castă, la o castă de elită.

Onorul şi tricolorul
Ne-am nimerit la Regimentul 30 Gardă “Mihai Viteazul” cu două zile înainte de celebrarea Unirii Principatelor, etapa pe Muntenia şi Moldova. Am văzut şi noi un “drill” ca la mama acasă. Am pus mâna pe o carabină SKS, care neam de neam nostru n-a văzut aşa ceva sau poate c-a, da’ nu l-am mai apucat noi. Am văzut cum exersează fanfara. Am ascultat imnul naţional şi am văzut cum, la auzul lui, toată lumea din curte a înlemnit în poziţie de drepţi, fiecare pe unde se nimerise. Am văzut cum se exersează să dai onorul preşedintelui. Sunt frumoşi băieţii ăştia, iar fetele sunt încă şi mai frumoase. Comandantul regimentului, col. dr. Virgil Pop, ţine să sublinieze că aceşti copii nu se ocupă doar cu a arăta frumos, că ei se mai implică şi în viaţa comunităţii, că sunt la datorie şi când dă zăpada aia mare, şi când plouă de nu se mai satură şi se inundă toată ţara.

Costumul militar naţional e unul dintre cele mai elegante din Europa, ca să nu zic din lume. Uniforma de protocol sintetizează într-un mod solemn elementele tradiţionale şi modernitatea, fără ca prestanţa ei să fie compromisă în vreun fel. Este emblematică pentru armată şi pentru statul român deopotrivă. Chipiul bleumarin, din stofă, are o bordură galbenă; deasupra ei se fixează trese circulare şi verticale. În faţă, se montează o cocardă tricoloră, iar deasupra – un merişor roşu. Căciula neagră, de blană, e pe modelul Mihai Viteazul. Tunica e bleumarin, la un rând de nasturi, are epoleţi, eghileţi aurii, ecuson cu emblema regimentului pe mâneca stângă, pafta de mânecă, cu broderii reprezentând cinci cupe de crin stilizate, care, în Regulamentul din 1934, se numeau “ornament de gardă”. Centura are fire din mătase, cu pafta metalică cu stema României. Pantalonul e din stofă gri (fustă pentru femeile – ofiţer), cu lampas, dublu pentru ofiţeri, simplu pentru militarii voluntari. Cizme negre sau ghete sau pantofi. Pe timp de iarnă, o manta bleumarin, la două rânduri de nasturi. Uniformele sunt croite pentru fiecare militar în parte în atelierul de croitorie şi asta-i face să arate impecabil.

Îl întreb pe sergent major Bogdan Dobre dacă a avut emoţii vreodată, la prezentarea onorului. “Nu.” “Da' pe cine ai văzut? Pe Angela Merkel ai văzut-o? “Da”. “Pe Sarkozy? Pe Bush?” “Da. Păi la summitul NATO, practic i-am văzut pe toţi greii politicii mondiale trecând aşa, pe lângă mine!”. O spune cu simplitate, fără să fie copleşit. Sergent major Bogdan Dobre. E mândru pentru că nu a ars etapele şi că ajuns aici prin muncă şi devotament.

Exerciţiile de drill şi ce au ele în comun cu virtuţile militare
Dar uniforma nu e totul. Pomeneam mai sus de exerciţiile de “drill”, o încântare pentru oricine asistă la paradele militare. Pentru aceste exerciţii, militarii noştri au primit, în Belgia, în 1997, o diplomă pentru “profesionalism şi aptitudini excepţionale”. Ca o anecdotă, comandantul regimentului, col. dr. Virgil Pop, ne povestea cum militarii noştri oferiseră, la un moment dat, off the record, un spectacol de “drill” militarilor chinezi, iar aceştia nu au putut reproduce, pe loc, nici o mişcare. Fără să dorim să jignim pe nimeni, asta e totuşi o mândrie pentru noi.

Săbiile de ceremonie, poate le-aţi remarcat, poate nu. Să ştiţi că nu au lama ascuţită, deci nu puteţi tăia porcul cu ele. Sunt săbii de ceremonie, specifice gărzilor de onoare din toată lumea. Sabia de ceremonie e simbolul puterii, al autorităţii, al deciziei, virtuţi specifice calităţii de ofiţer. Sunt săbii Solingen, făcute în Germania. Au mâner în formă de cap de leu, cu garda din ramuri şi dragon terminat cu un ciucure. Modelul a fost realizat în anii '30, iar la regiment au fost distribuite începând cu 1968. În cadrul misiunilor de ceremonii şi onoruri militare, ofiţerii execută mişcări prevăzute în regulamentul instrucţiei de front. 

Un omagiu de final. Un omagiu adus armatei române. Un omagiu adus militarilor ei. Şi milităriţelor. Un omagiu adus unor oameni pentru care cuvinte ca “demnitate” sau “curaj” sau chiar (şi aici ezit) “patriotism” nu au nici o conotaţie peiorativă. Regimentul, Armata, România. Pentru ei, asta e Sfânta Treime! Un omagiu adus celor care, în curtea Regimentului, din propriile resurse şi cu ajutorul unor sponsori generoşi, au ridicat o biserică frumoasă, o bijuterie, cu hramul, cum altfel, Sfântului Mina şi al Sfântului Gheorghe, sfinţi militari. Un mucenic ajuns făcător de minuni şi un purtător de biruinţă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!