România anului 2000 şi două mari sfidări externe: UE şi NATO

Romania anului 2000, la sfarsitul ca­ruia mi-am inceput cel de-al doilea man­dat constitutional de sef al statu­lui, avea in fata sa doua mari sfidari in plan extern: integrarea europeana si integrarea in NATO. Erau doua pro­cese pe cat de complexe, pe atat de importante pentru viitorul nostru, ca natiune, intr-o lume in care se profilau schimbari importante atat la nivel regional, cat si la nivel global.

Reticentele adversarilor extinde­rii spre Est, spre fostele tari socialis-te, atat a Uniunii Europene, cat si a NATO, au inceput sa scada pe ma­su­ra ce se trageau concluziile necesare din modul in care aparuse si se dezvoltase criza iugoslava. Gestionarea ei, care a implicat actori multipli si o in­terventie militara la limita le­ga­li­ta­tii, conform Dreptului in­ter­na­tio­nal, a nascut insa doua iluzii: aceea a "constructiei natiunilor", respectiv a "exportului de democratie", si o va­rianta mai soft, adaptata vremurilor, a "doctrinei Brejnev", anume dreptul de interventie din motive umanitare.

Merita sa facem un excurs in trecut, pentru a explica de ce PDSR s-a abtinut de la vot in momentul in care trebuia sa se aprobe cererea SUA de a permite survolul Romaniei pentru avioanele care executau misiuni de lupta impotriva armatei sarbe, in conflictul legat de Kosovo.

Abtinerea venea din convingerea ca nu exista solutie militara pentru problemele din regiune, lucru pe care dezvoltarea ulterioara a lucrurilor l-a confirmat pe deplin. Situatia din zona s-a imbunatatit doar in momentul in care statele succesoare ale Fede­ratiei Iugoslave au avut o perspecti­va clara de evolutie, o foaie de parcurs, cum am avut si noi, atat pentru i­n­tegrarea in NATO, cat si pentru in­te­grarea in UE.

Poporul sarb s-a descotorosit singur de Slobodan Milosevici, singur si-a rezolvat problemele interne, si acum se pregateste pentru admiterea in UE. Sigur, este inca mult pana cand se vor cicatriza ranile razboiului civil, iar atata vreme cat am fost sef al statu­lui, in primul meu mandat, am incercat, alaturi de partenerii nostri din re­giune si din Occident, sa conving par­tile sa nu se lase purtate de ins­tinc­te, sa lase ratiunea sa vorbeasca si sa-si rezolve pasnic problemele secesiunii.

Romania avea, in acele momente, de onorat niste datorii morale fata de SUA si partenerii nostri occidentali din Europa. Si, asa cum am spus in declaratia mea de presa, imediat dupa aflarea vestii despre atentate, "Romania intelege sa actioneze ca un membru de facto al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord". Ceea ce am si facut, implicand trupele romanesti in operatiuni postconflict atat in Irak, cat si in Afganistan. In ceea ce priveste Afganistanul, dupa alun­garea de la putere a talibanilor, cei care oferisera un adevarat sanctuar pe teritoriul tarii lor celor din Al-Qaeda si lui Ossama ben Laden, a fost prima oara, in intreaga sa istorie, cand un membru NATO a invocat articolul 5 din Tratat – "Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Eu­r­opa sau in America de Nord, va fi considerat un atac impotriva tutu­ror si, in consecinta, sunt de acord ca, daca are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la autoaparare individuala sau colectiva recunoscut prin articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va spri­jini Partea sau Partile atacate prin efec­tuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte Parti, a ori­carei actiuni pe care o considera ne­cesara, inclusiv folosirea fortei ar­mate, pentru restabilirea si men­ti­ne­rea securitatii zonei nord-atlantice".

Mai mult, aceasta interventie a avut acceptul Organizatiei Natiunilor Unite, printr-o Rezolutie a Consiliului de Securitate. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt limpezi si nu avem de discutat decat faptul ca una dintre iluziile despre care vorbeam, aparuta in timpul conflictului din fosta Iugoslavie, exportul de de­mo­cra­­tie, s-a dovedit extrem de pa­gu­boasa, iar trupele NATO (inclusiv soldatii romani si trupele SUA) se afla acolo de zece ani si nu se intrevad sanse de retragere prea rapida.

Ar fi insa nedrept sa consideram ca decizia din noiembrie 2002, de la Praga, de invitare a Romaniei sa se alature Aliantei este rezultatul participarii noastre cu trupe in Afga­nistan sau al acceptului pentru survo­­larea teritoriului Romaniei. Aceste decizii au contat si ele, dar trebuie sa vedem lucrurile mult mai larg. Eu cred ca mult mai importante au fost reformele din Armata si din servicii­le de informatii, incepute in timpul primului meu mandat, continuate in timpul mandatului lui Emil Constantinescu si apoi in cel de-al doilea mandat al meu. Corpul militar si servicii­le de informatii sunt conservatoare, au o anumita inertie, au traditiile si cu­tumele lor, si aici nu poti face re­forme cu parul, ci fiecare schimbare trebuie bine explicata si construit un consens in jurul ei.

Nu ascund nici faptul ca a trebuit sa explicam in multe capitale eu­ro­pene, in plin proces de negociere a ade­rarii la UE, motivele participarii noastre cu trupe la coalitia condusa de SUA impotriva lui Saddam Hussein. Europa era rupta in doua in le­gatura cu aceasta interventie, si pe buna dreptate. Nu principiile deranjau, ci motivele interventiei (dovedite a fi false, vezi armele de distrugere in masa existente doar in declaratiile oficialilor americani, lucru cunoscut si de occidentali, care sigur isi aveau oamenii lor in Irak si stiau si la ce teh­nologii avusese acces Saddam). Toata lumea era de acord ca regimul de la Bagdad era unul totalitar si ca trebuia sa plece. Dar nimanui nu i-a convenit evocarea cruciadelor de actiunea americanilor. Nici macar o cruciada pentru democratie si liberta­te nu suna bine in acea zona, iar tari cu minoritati musulmane semnificative din Europa aveau de ce se teme. Temerile lor au fost justificate: atentatul din Spania, din Gara Atocha, de la 11 martie 2004, atentat in care au murit si 16 cetateni romani, si cel de la metroul din Londra, din 7 iulie 2005, unde, la fel, au murit si romani, au aratat ca acest tip de abordare a problemelor naste riposte violente.

Cele doua conflicte au aratat limi­tele sistemului unipolar aparut dupa destramarea Uniunii Sovietice la inceputul anilor '90. Pana si america­nii incep sa se gandeasca la faptul ca nu pot gestiona de unii singuri o lume complexa, plina de contradictii, de noi riscuri de securitate. Este de as­tep­t­at sa apara o lume multipolara, dar nimeni nu stie cum va arata ea si ce presupune multipolaritatea.

Vreau sa reafirm multumirea fata de pozitia deosebit de corecta si de deschisa a Administratiei americane, exprimata de presedintele George W. Bush. A inteles foarte bine nevoile de securitate ale Romaniei, ne-a ajutat in efortul de reforma a corpului militar, a inteles si pozitia delicata in care ne-am aflat uneori fata de par­teneri europeni, dar si fata de Rusia. Nu intamplator, presedintele Bush s-a referit la Romania ca la o punte de dialog cu Moscova in discursul sau tinut in fata a o suta de mii de romani in Piata Revolutiei. Extinderea NATO spre Est nu a semnificat un gest indreptat impotriva cuiva sau o umplere a unui vid geopolitic. Ea a avut rolul de a stabiliza o zona, de a da predictibilitate relatiilor cu Rusia si o perspectiva si celorlalte tari din Balcanii de Vest, pentru a continua pe calea reformelor. Concomitent cu extinderea spre Est s-au dezvoltat relatii speciale in­tre NATO si Fe­de­ratia Rusa. Cred ca pro­cesele incepu­te in relatiile dintre Ru­sia si NATO dupa ce la Kremlin a venit Vladimir Pu­tin au fost, pe an­sam­blu, benefice zonei noastre si ne-au permis sem­narea Tratatului cu Fe­de­ratia Rusa. In acest fel se incheia o eta­pa in evolutia noastra de la totali­ta­rism la de­mo­cra­tie si de la Est la Vest.