Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De 23 de ani Jurnalul Național aduce mai aproape realitatea actuală, arătă povești de viață și Unește Generații. Sunt oameni care par a se fi născut ca să îi bucure pe alții, impresionează prin ceea ce fac și îi inspiră și pe ceilalți să creadă în visul lor. Mihai și Vladimir Pocorschi nu se aseamănă doar fizic; fiul i-a moștenit tatălui și talentul, și dragostea pentru muzică, trecând de la relația de familie, la cea de colegi de trupă, în VH2. Două generații, la 30 de ani distanță, tată și fiu, față în față într-un interviu despre valori, talent, viziune, dar și despre cum să răzbești sub presiunea celebrității părintelui.
În 1990, pe când Vladimir Pocorschi avea doar cinci ani, tatăl său compunea și cânta alături de Formula 5 imnul selecționatei României la Campionatul Mondial din Italia. 26 de ani mai târziu, suporterii și echipa națională sunt însuflețiți de același Pocorschi, doar că de data aceasta la Euro 2016 și în altă formulă, cea de tată-fiu.
Pe lângă legătura tată-fiu, sunteți și colegi de trupă. Cum ați descrie relația dintre voi doi? V-ați aflat în roluri de profesor/elev?
Vladimir Pocorschi: Pentru mine a fost o experiență extrem de marcantă și importantă, de la inceput, din momentul în care am intrat în acest grup a fost mai mult ca o relație de colegialitate și prietenie. Am avut șansa de a face o scoală practică, de a face muzică la nivel înalt, ceea ce mi-a deschis drumul spre cine sunt acum. Nu a fost niciodată o relație profesor - elev între noi, n-a fost nevoie, pentru că eu oricum aveam interesul de a fi atent fără să să mi se zică “fă asta sau asta”, cumva a avut încredere în mine că pot să sustrag informațiile necesare ca să nu mai fie nevoie să existe interactiunea asta.
Mihai Pocorschi: Aș spune că relațiile dintr-un grup nu pot fi de profesor-elev, și extrem de complicat, tată-fiu. Pentru mine a fost o stare cel puțin ciudată să cânt cu un bărbat tânăr alaturi care se întâmplă să îmi fie și rudă. Relația de colegi de trupă a fost una normală, sigur că de multe ori mă încerca instinctul părintelui de a mai trage de urechi dar am renunțat destul de repede la ideea asta și l-am asimilat pe Vladimir ca membru de trupă iar acum deja are o vechime destul de mare. Și-a câștigat și un loc și un drept.
Citește pe Antena3.ro
Credeți că notorietatea părintelui pune presiune pe copil?
Mihai Pocorschi: În caz că eu am o notorietate, din punctul meu de vedere, cred că drama unui copil care are un părinte notoriu e mare, pentru că are de demonstrat mai mult decât ceilalți, pentru că muncește mai mult decât ceilalți și pentru că în general lumea e dispusă să creadă că fiind fiul sau nepotul cuiva va fi împins de la spate, cum în românia nepotismul e la modă,.
Mihai Pocorschi: Ultima oară chiar la Vocea României au fost voci care pretindeau că aș fi dat nu știu câți bani ca să intre, dar o să vă povesteacă chiar el cum a ajuns acolo.
Cum ai ajuns la Vocea României?
Vladimir Pocorschi: Total întâmplător. Aveam doi colegi care se duceau la audiții și aveam un concert care avea loc după aceea, eu nu am mașină și am zis că dacă tot se duc ei, să merg și eu. Am intrat cu curaj și am mers mai departe.
Mihai Pocorschi: Deci absolut accidental, eu n-am avut cum să dau bani nimănui, deși poate...(râde)
Îți trebuie talent ca să convingi, deși de multe ori, cel care poartă umbra unui părinte notoriu în spate are de tras mai tare.
Vladimir Pocorschi: Când ești mic devine frustrant uneori să ți se zică “e normal să faci asta pentru că”. Ceea ce am încercat să spun întotdeauna e că am avut norocul de a avea un părinte care mi-a dat libertatea de la început să aleg ce vreau să fac. Când a apărut chitara ca instrumentul meu principal și care mi-a deschis practic drumul spre muzică, el a venit cu următoarele instrucțiuni “nu te duci la profesor, nu-ți arăt nimic, dacă vrei să înveți ceva o să găsești o cale”.
Cu timpul frustrarea asta s-a transformat într-o oarecare apreciere pentru că m-am străduit mai tare să demonstrez ceva și am învățat mult mai multe. Presiunea asta din exterior m-a motivat și m-a împins să fac mai multe.
Dacă nu era muzica, ce altă meserie ați fi ales?
Vladimir Pocorschi: Eu n-aș stii să răspund, adică din momentul în care am început să cânt, nu cred că a mai existat vreo altă variantă. Am terminat regie de film și în niciun moment nu mi-a trecut prin cap că voi practica această meserie. Muzica e stiință, multa lume nu-și dă seama, mai ales în postura în care suntem noi de exemplu, mie mi-a deschis drumul în primul rând nu neapărat pentru a fi un muzician bun și ceea ce am învățat cel mai mult este utilitatea și fascinația de a face muzică, de a crea muzică în jurul unei idei. Spun că e știință pentru că implică mult mai multe elemente, din start trebuie să fii un om cultivat, și nu numai în muzică, ca să poți să redai și să creezi o arhitectură a unei idei.
Mihai Pocorschi: În perioada în care eu am terminat Facultatea de Electronică și Telecomunicații care într-un fel are legătură cu ce se întâmplă într-un studio, destul de departe dar are, la fel ca în cazul lui, destinul meu fiind muzica, am renunțat la a practica ingineria și am devenit muzician profesionist, cu tot ceea ce implică a fi muzician profesionist. E un anume gen de viață, care poate părea și câteodată chiar e ușor instabil, în sensul că tot ce vine în viața ta, vine în valuri, și lucrurile bune, și cele mai puțin bune. Ca și în cazul lui, muzica e pasiunea mea, și îți ocupă așa mult loc în suflet încât nu mai rămâne loc de altceva.
Totuși, ce alte pasiuni vă mai leagă?
Vladimir Pocorschi: Suntem amandoi pasionați de înot, lucru pe care tot el mi l-a insuflat.
Mihai Pocorschi: Eu am făcut înot de performanță, când eram la prima tinerețe. Nu au învățat cu mine, nici el nici frate-său. Vladimir mai are un frate, se numește Mihai și nici pe el nu l-a ocolit talentul. Chiar recent a lansat împreună cu niște colegi, un site care testează viteza internetului după reacția lui Bernie Sanders, și au făcut peste 260 000 de share-uri. Iar la Vladimir povestea cu filmul nu e chiar un hobby, a fost Senior Effects Designer la Buftea și a lucrat într-o echipă care a făcut genericul final la “Shine a light”, al lui Scorsese, despre Rolling Stones. Într-o vreme eram numai eu, acum dacă bagi pe Google “Pocorschi”, apar ăștia mici.
Talentul muzical e o caracteristică a familiei Pocorschi. La un moment dat Mihai Pocorschi a cântat și împreună cu soția, Doina. V-ați dori ca și nepoții, respectiv copiii să continue tradiția și să vă calce pe urme? Poate chiar să cântați împreună?
Vladimir Pocorschi: Să nu mă mai întrebi niciodată de copii dacă vrei să continuăm interviul. Prin absurd ca să zic dacă aș avea un copil și ar fi netalentat, l-aș ruga să nu facă meseria asta.
Mihai Pocorschi: Tu l-ai ruga, dar el dacă insistă, trebuie sa-l lasi să-și facă damblaua.
Știi care e povestea? De ce să îți dorești așa ceva? Cred că până la urmă dacă aduci pe lume un copil, sună rău, pentru bărbatul ăsta tânăr de lângă mine, dar prin forța împrejurărilor, asta e, el trebuie să se dezvolte singur către un drum. Cred ca menirea parintelui este să îl sprijine. Dacă e talentat m-aș bucura.
Vladimir Pocorschi: Standardul trebuie sa fie destul de ridicat. Apropo de standard ridicat, Mihai Pocorschi, tatăl meu, e un pretențios. Întotdeauna avea grijă să aibă ceva de comentat: fă asta mai bine, asta nu e bine. Iar pentru un copil care voia apreciere, pe moment nu era bine. Ani mai târziu dacă stai să te gândești, faptul ca nu ai avut o încurajare gratuită și că te-a forțat să te gândești mai departe, s-a dovedit cel mai ok mod de a dezvolta o persoană.
Mihai Pocorschi: În general oamenii, mai ales în artă, nu trebuie mințiți. Orice apreciere n-ar trebui să fie subiectivă. N-ar trebui să te atingă, e viziunea celuilalt fată de ce faci. E unul din domeniile în care nu merge dictonul “îți spun doi-trei oameni că esti beat, te duci și te culci”. S-ar putea ca acei oameni să nu aibă viziunea respectivă. Oamenii care au crezut în destinul lor într-adevăr, și-au urmat drumul. Vladimir, a avut și bănuiesc că încă mai are încredere în părerea mea. Și eu am m încredere în părerea lui și îmi și place ce face, sunt niste chestii pe care le consider superlative, din ceea ce face.
Drumul spre calitate și performanță nu e pavat cu bune intenții. Eu am fost prin forța împrejurării in multe jurii prin țara asta și mi-am făcut foarte mulți “prieteni”, iar acolo, în juriu, tu nu faci practic decât să-ți aduci pe masă subiectivitatea. Un juriu nu poate fi obiectiv, decât eventual în totalitatea lui. Sunt un număr de câteva subiectivitâți, care încearcă să nască obiectivitate.
Faceți o paralelă între generații. Cum era industria muzicală la inceputul carierei lui Mihai Pocorschi și cuma fost pentru Vladimir? Ce s-a schimbat de atunci?
Mihai Pocorschi: Erau alte vremuri, exista o singură televiziune, exista un singur post de radio, care spre deosebire de piața de radio de azi care mi se pare ușor pervertită și că nu ar difuza toate genurile muzicale, și ar avea să zicem anumite partipliuri către anumite genuri, era mult mai simplu atunci. Talentul era aproape suficient ca să reușești. Acum nu cred că mai ajunge talentul, piața e mult mai complicată. Depindem de gusturile unor oameni care sunt puși la anumite posturi de radio pentru a face playlistul, si care spun “asta își dorește publicul”, de unde o fi știind el, mi-e greu să pricep. Prin ce, prin focus grupuri și prin statistici? Nu cred.
Ceea ce este important este că s-a pierdut mijlocul principal de a ajunge ceea ce faci la urechea celui ce ar trebui să asculte. De obicei lumea se înghesuie să dea likeuri acolo unde sunt likeuri, nu acolo unde nu sunt like-uri. Și aici, după părerea mea, e un mare defect al societății în care trăim în momentul ăsta și al viziunii tineretului către așa ceva.
Aș spune în momentul ăsta că dacă un tânăr nu-și exersează propria opinie despre ceva anume, un subiect, fie că e o poză, un tablou pozat, o melodie, în momentul acela el își pierde o bună parte din ceea ce ar trebui să păstreze, individualitatea.
Vladimir: Spre deosebire de ce a spus tata, că era suficient talentul, eu aș vrea să subliniez acum faptul că talentul e ceva mai rar întâlnit acum. Există multe persoane tinere încurajate, care nu fac nimic dar cred că au toate drepturile. Sunt foarte multi care cred ca pot face treaba asta, și din cauză că tehnologia a ajuns la un anumit nivel, poți să fabrici pe cineva fără a mai fi nevoie să cunoști un instrument, sau să ai prea multe noțiuni de muzică, pentru că lucrezi pe niște blocuri pe care le aranjezi și cumva la un moment dat trebuie să le nimerești. E mult mai mare accesul și e mult mai greu să izolezi talentul, din grupul de oameni care sunt mediocri.
Și una din celelalte probleme majore, din punctul meu de vedere este că lumea a devenit mult mai ușor de impresionat. Dacă te uiti de exemplu pe facebook, vezi un copil de cinci ani, mediocru, care lălăie ceva și apar o grămadă de share uri, cu comentarii de genul: “vai e minunat, incredibil”. Dar dacă stăm să ne gîndim bine, Mozart a scris primele lucrări la trei ani. Copii geniali au fost întotdeauna. Și îti garantez că pentru orice copil mediocru care e susținut de familie și prieteni, încurajați așa cum nu ar trebui, scade valoarea reală a unui om talentat sau a unei lucrări.
Care este cea mai pregnantă amintire care vă leagă?
Mihai Pocorschi: Vladimir avea cred că trei ani și frate-său vreo cinci ani. Eu cântam la Vox Maris într-o postură ciudățică spun eu, pentru că deși eram solist de rock, cântam în discotecă, cu negativ, dar așa a fost aranjamentul, plecasem din Holograf. La un moment dat, n-a putut să plece de la București soția mea și m-a lăsat cu amandoi. Eu aveam program seara și cum am avut întotdeauna o parte a operei mele dedicată dragostei, cântam în fața publicului feminin de dor, când, apare tânărul aici de față tragându-mă de pantalon: “tata, tata, vreau afară”. Ce să mai, “vreau caca” a zis. Este așa de amuzant pentru că în secunda doi am lăsat chitara jos și Andrei Partoș, care era disk jokey a zis “iată un tată erou!”. Deci mi-am lăsat chitara jos și m-am ocupat de obligațiile părintești.
Vladimir: O amintire amuzantă e de acum zece secunde când a terminat tata de spus această poveste jenantă.
Mihai: N-a fost nimic jenant, nici pentru mine nici pentru tine. Tu pentru că erai la vârsta la care lucrurile erau permise, iar eu nu aveam ce face în situația respectivă.
Puteți descrie momentul în care admirația față de părintele/copilul tău a atins apogeul.
Vladimir: De când m-am apucat de muzică și am început să înțeleg acest limbaj și am fost extrem de atent la ceea ce face și cum e, dar întotdeauna am avut o pasiune pentru el. De când am început să o iau eu pe drumul lui, a fost un model, mai ales că este unul din compozitorii mei preferați, la modul obiectiv. Faptul că admirația mea față de el a rămas aceeași chiar și acum când sunt pe picioarele mele, spune tot.
Mihai: Dar nu vă spun cât e de greu să ții ștacheta sus mai ales acum când Vladimir are standardul ridicat.
La mine s-a întâmplat acum 3-4 ani când Vladimir a scos prima piesă care din punctul meu de vedere mi s-a părut reușită. Pentru mine o piesă reușită este o piesă rotundă, care curge dintr-una în alta, nu e nimic împiedicat, exact ca la film, unde există un racord, iar în muzică eu îi spun curgere. Eu întotfeauna am comentat, nu lucrurile bune ci ceea ce mi se părea că nu e cel mai reușit. Și cred că am procedat corect.
Ce înseamnă să fii artist în România lui 2016, când pe toate canalele media sunt promovatenonvalorile?
Mihai: Păi să întrebăm artiștii. Nu știu dacă noi suntem artiști. Nu e suficient să te consideri tu artist. Un artist trebuie să aibă public. Sunt niște notiuni care nu au o greutate fizică definită. Arta, cât de mult îmi place, cât de bun e pictorul ăsta, cât de bun e muzicianul ăsta, cât de artist este acest artist, nu știi niciodată. Până la urmă, a fi artist, e un destin. Noi credem că ce se întâmplă pe piața de muzică nu are o relevanță și o greutate.
Vă asemănați din punct de vedere fizic, sunteți amândoi interpreți și compozitori, doi artiști compleți și talentați, născuți și în aceeași zodie, fecioara. Dar din punct de vedere al traiectoriei, vă asemănați? La ce vârstă ați pornit pe calea muzicii?
Mihai Pocorschi: Întâmplător ne-am apucat cam la aceeași vârstă de muzică, pe la 10-11 ani. Semănăm pentru că această coafură te face să semeni obligatoriu. Eu sunt textier și în română și în engleză, Vladimir numai în engleză, deocamdată. Un bun prieten de-al meu, Dan Teodorescu, spunea la un moment dat: Niciodată nu o să fiu în stare să scriu texte decât în engleză. Și iată-l că în momentul ăsta, după părerea mea este cel mai bun textier din această țară, adică mie îmi place cel mai mult cum le aduce din condei. Deci există un timp pentru fiecare lucru pe care îl faci, nu faci toți pașii de la început. Îi faci când îți vin să îi faci.
VH2 este un nume cu greutate, însă mulți nu știu ce semnifică. Cum a aparut numele trupei?
“Chiar era la un moment dat o glumă și râdeam că s-ar numi Vechiul Holograf, pentru că Gabriel Cotabiță și cu mine am cântat amandoi în Holograf, și basistul, Sonia Eugen. Nici pe departe lucrul ăsta. Am plecat de la ideea că această trupă își dorește și în mare măsură a reușit, să cânte cântece care sa nu fie legate de trecerea timpului, evergreenuri. Era televiziunea VH1 pe vremea aia iar noi suntem VH2. Este extrem de amuzant faptul că primul album s-a numit Gratest Hits, și aveam noi o glumă internă, al doilea să se numească Best of the best. Culmea e că din 10 piese de pe primul album, șapte au fost single-uri, deci iată că a fost profetic.“ (Mihai Pocorschi)
Mihai Pocorschi: “Îți trebuie talent ca să convingi, deși de multe ori, cel care poartă umbra unui părinte notoriu în spate are de tras mai tare.“
“Muzica e stiință, multa lume nu-și dă seama, mai ales în postura în care suntem noi de exemplu, mie mi-a deschis drumul în primul rând nu neapărat pentru a fi un muzician bun ci ceea ce am învățat cel mai mult este utilitatea și fascinația de a face muzică, de a crea muzică în jurul unei idei.” Vladimir Pocorschi
“Pentru mine a fost o stare cel puțin ciudată să cânt cu un bărbat tânăr alaturi care se întâmplă să îmi fie și rudă.” Mihai Pocorschi
“De când am început să o iau eu pe drumul lui, a fost un model, mai ales că este unul din compozitorii mei preferați, la modul obiectiv. Faptul că admirația mea față de el a rămas aceeași chiar și acum când sunt pe picioarele mele, spune tot.” Vladimir Pocorschi
Caracterizați într-un cuvânt:
-industria muzicală din România
Mihai: Eu personal încă nu am găsit cuvântul, aș spune inexistentă.
Vladimir: Incoerentă
-clasa politica
Mihai: Incompetentă.
Vladimir: Eu nu sunt un om politic, nici nu-mi permit să răspund pentru că nu mă interesează.
-cea mai mare realizare a ultimilor 26 de ani din Romania
Mihai: Neparticiparea României la Eurovision, asta e cea mai mare realizare!
Vladimir: Nu știu cam care ar fi, nu-mi vine niciuna în cap. trist dar nu, ăsta e răspunsul meu.
-cel mai mare eșec al ultimilor 26 de ani pentru Romania
Mihai: Ultimii 26 de ani.
Vladimir: Subscriu.
-locul Romaniei in Europa
Mihai: Ăla pe care îl merită.
Vladimir: Ultimul.
