Un călător cinstit vrea să se răzbune pe controlori (VIDEO)

E unu fara zece. Traversez depoul de tramvaie din spatele Palatului Victoria. La Palat se fac lucrari de reabi­litare, doua teuri de macara se vad rotindu-se peste gard si se aude o betoniera uruind fara incetare. Asta o fi auzit Tariceanu de i se parea ca du­duie economia. La fara cinci trebu­ie sa ma prezint la biroul controlorilor. La unu fix incep munca. Schimbul doi, de la unu la amiaza pana la noua seara. Mi-am lasat burta sa curga peste curea, mi-am agatat in fata o borseta si mi-am pus ochelarii de soare pe cap. Cred ca arat ca un controlor. Am luat imaginea asta de pe internet. Asa sunt prezentati controlorii pe forumuri, unde toata lumea virtuala ii injura cumplit de real de la radacina si pana in varful arborelui genealo­gic. N-am alta viziune despre ei. Daca am fost mereu un calator corect si nu prea mi-am impletit cararile cu dansii, n-am de unde sa-i cunosc. Sub tricou, direct pe piele, am legitimatia de ziarist. Nimeni de-aici nu stie asta. Tremur de emotie. In ce-am intrat? Cum de-am ajuns aici?

M-a prins controlorul. M-a prins cum se prinde: fara bilet si ti­nan­du-ma de mana sa nu fug. Si cu dojeneala, cu balacareli. Se poate sa circul fara bilet? Arat a om serios! E cumva autobuzul meu, de la tata? E frumos asa? Daca ar face toata lumea la fel…

Celalalt blocase usa cu burta. Toata lumea din autobuz se uita la mine. Mi-au dat lacrimile de rusine, parca eram un tanc prins la furat bomboane. De rusine si de revolta. Pentru ca aveam abonament, chiar in dimineata aceea il prelungisem. Dar nu-l gaseam in momentul ala prin buzunarele fara numar ale rucsacului. Sa-l fi pierdut? Si daca il pierdusem, calatoria fusese achitata, banii erau la RATB. De ce sa faca teatrul ala urat?

A vazut ca sunt slab de inger si m-a tras jos din autobuz, in statie, sa-mi taie amenda. I-am intins bule­tinul. Mi-a zis sa-i dau o suta de mii si ma lasa in pace. Eu sa raman cu rusinea, el cu banii. Dar bani chiar nu aveam, stiam asta. Totusi, am ca­u­t­at cu disperare prin toate bu­zu­na­re­le, poate s-o fi ratacit vreo bancnota. Si, ca­u­tand, am dat de abonament. Se lipise de cardul de salariu. Impreuna valorau cat abonamentul. L-a verificat, era in regula. A mormait o scuza plata si a zbughit-o cu burtosul in alt autobus, sa mai strice ziua cuiva.

Ii uram. Pe amandoi si pe toti controlorii de bilete din Bucuresti. N-am mers niciodata pe blat, nici macar o statie. Am taiat Bucurestiul in doua, pe jos, cand n-am avut bani de bilet. Nu dintr-un preaplin al constiintei, ci din teama de penibil. Teama de acel moment, totala, paralizanta. Si tocmai asta mi se in­tamplase. Pe nedrept, cu abonamentul in portofel. Am ramas inlemnit pe trotuar, nu-mi reveneam. Un ta­nar care asistase la scena i-a injurat, in semn de solida­ritate cu mine, a spus tare, sa-l auda toti din statie, ca astia sunt controlori pentru ca nu-s in stare sa faca nimic altceva si nimeni nu-i vrea nicaieri in alta parte. Toti l-au aprobat. Si eu.

Ca sa ma razbun, in ziua aceea am cutreierat Bucurestiul cu autobuze, tramvaie, troleibuze luate la intamplare. Sa ma prinda controlorii si sa nu le arat abonamentul decat in ultima clipa, cand termina de scris procesul-verbal. Sa-i chinuiesc si eu. Dar n-a mai aparut nici unul. A doua zi am iesit iar la vanatoare de controlori, de data asta inarmat cu o camera ascunsa. Sa-i torturez si sa-i demasc pe Youtube. Inca ma mai ardea umilinta din ziua trecuta. Simteam ca acesta va fi de-atunci incolo sco­pul vietii mele: sa-i ard pe controlori! Insa iar n-am avut noroc. "Ai dracului, nu apar decat atunci cand n-ai bilet", mi-a spus un vecin de scaun, caruia ii impartasisem ne­rabdarea mea de a fi controlat. Dupa alte doua zile de hoinareala cu autobuzele prin Bucuresti, iavas-iavas, nici un controlor nu mi-a aparut in catare. Plimbarea aceea m-a calmat. Bucurestiul e un oras care, cand il vezi cu de-amanuntul, te face sa-ti treaca de toate. Dar nu de tot. Mi-am zis ca daca nu vin ei la mine, atunci sa ma duc eu la ei, la mama lor. Si dupa cateva zile de aranjamente, iata-ma controlor practicant la RATB, cu legitimatie in piept, luandu-i la puricat pe bucuresteni prin autobuze, cot la cot cu nesuferitii controlori pe care ii vanasem cu inversunare, dara fara izbanda. Spre norocul meu, o prietena, pe care o cunosteam de cand facea PR pentru trustul INTACT, era acum consiliera personala a directorului RATB. Cu ajutorul sau am ajuns incognito printre controlori.

La unu fara cinci intru in biroul controlorilor, o camaruta ocupata pe jumatate cu baxuri de apa mine­rala puse gramada. Cativa insi stau in lungul unei mese, trec o condica din mana in mana si semneaza. Ma prezint celui care pare sa fie seful, unul negricios, singur la o masa, cu un calculator in fata. Sunt nou, mi s-a zis sa fiu aici la ora unu. Da, stie, a fost anuntat ca o sa-i vina unul nou pe tura, zice Marian Petcan. Asa il cheama. Ceilalti ii zic Sefu’. Se uita la mine de sus in jos. Stramba din nas. Cine m-a angajat nu mi-a spus ca trebuie sa vin la serviciu cu pantaloni negri, la dunga, si cu camasa alba sau bleu, cu maneca scurta? Va sa zica nu e ca in forumuri, am dat-o in bara, imi spun. Ba mi s-a spus, incerc eu sa dreg busuiocul. Dar, vedeti, eu sunt cam gras, vara asta m-am ingrasat si mai mult, ceva de neinchipuit, pe fond de stres, toti pantalonii mi-au ramas mici.

Maine dimineata o sa duc o pereche la largit si voi veni echipat regulamentar. Adevarul e ca nici nu am tinuta de controlor, de ani in sir nu port decat blugi si tricouri. Am tras de timp. Maine dimineata o sa-mi cumpar o pereche de pantaloni de controlor. Daca acesta e pretul razbunarii, ei bine, sunt dispus sa-mi iau chiar doua perechi, de-ar fi sa fac si cheta pe Facebook.

Cititi in episodul 2: cum s-a inrolat autorul articolului in armata celor 234 de controlori RATB.