Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
din numărul trecut
Am văzut cum reporterul se amestecă incognito printre zilieri, descoperă promiscuitatea în care trăiesc aceştia, sortează mere până la demenţă, apoi ia cunoştinţă de felul absurd în care statul îşi fură singur căciula.
Deocamdată, femeia îmi trânteşte în braţe o pâine întreagă. Una rotundă, de jumătate de kil. Întreb dacă e pâinea pentru toată săptămâna sau dacă trebuie să o împart cu cineva, şi cu cine anume. Mi se spune că e pâinea mea şi numai a mea, ba, mai mult, că e pâinea doar pentru masa de prânz, fiindcă la cină voi primi alta, tot întreagă şi tot numai pentru mine. Auzisem de multe ori poante cu moldovenii care mănâncă multă pâine, dar nu ştiam că în glumele astea e mai mult adevăr decât băşcălie. Mai primesc şi un ditamai polonicul de cartofi fierţi, cubuleţe de cartofi fără nimic altceva, măcar o vinişoară de mărar sau nişte pistrui de piper. Zdrang! Deloc rea la gust fiertura, probabil dreasă cu unele din acele condimente concentrate care pot da gust şi la surcele. Şi felul doi - fasole, tot fără nimic. Fasole fiartă, albă, simplă, zuruie în castron ca zarurile. Nu există nici un pericol ca atunci când ne spălăm vesela, doar cu apă rece, la jgheabul de afară, să rămână cumva vreo picătură de grăsime. Doamne-fereşte!
Exact aceeaşi mâncare de la amiază - supă de cartofi fierţi şi, felul doi, fasole fiartă - am primit-o şi la cină, plus nelipsita pâine. Pentru a se economisi gazul, bucătăreasa găteşte doar o dată pe zi, face mai multă mâncare, şi seara doar încălzeşte ce a rămas de la amiază. Seara ni se dă şi micul dejun de a doua zi - salam şi pâine, invariabil. Ca să nu mai fie bucătăreasa nevoită să vină de la ora şase dimineaţa. Şi dormim cu salamul sub cap. Dar şi a doua e exact aceeaşi mâncare, numai că inversată: de data asta, felul întâi e supă de fasole, iar felul doi, mâncărică de cartofi fierţi. Abia a treia zi se strecoară în meniu un fel de pilaf subţire, să-l sugi cu paiul.
Îmi iau pâinea, castronul cu mâncare şi mă aşez la o masă, printre paturi, alături de alţi trei-patru muncitori. Ceilalţi mănâncă stând pe marginea patului, cu castronul aşezat pe găleata întoarsă cu fundul în sus. Aceeaşi găleată care serveşte la cărat mere, la spălat pe picioare, chiar şi pe faţă, este şi scaun, şi pernă (în pauza de prânz, în zilele când mâncăm în livadă), unii şi urinează în ea, noaptea, ca să nu mai orbecăiască pe întuneric până la veceul aflat afară, la vreo cincizeci de metri. De altfel, nimeni nu ajunge până acolo noaptea. "Da' ce, acasă cine se duce până în fundul grădinii?" Bărbaţii ies în faţa uşii, pe terasă, şi rezolvă problema sonor şi cu boltă, iar femeile, asta-i situaţia, se folosesc de generoasele tufe de liliac din faţa dormitorului. Sau de găleată. Acum înţeleg de ce am fost sfătuit să am grijă de acest obiect multifuncţional. Nu doar ca să nu mi se fure.
Înghit cam fără poftă cartofii. Colegii mei, care au deja două săptămâni de când muncesc zi-lumină la cules mere, înfulecă de le pocnesc fălcile, parcă acum ar mânca prima oară anul ăsta; şi nu cartofi fierţi, ci vreo bunătate de înaltă artă culinară.
Lângă mine stă Ionuţ Andriesei, un vlăjgan de 18 ani, vânjos ca un tăuraş. Cărăbăneşte în el cu furie. Mă uit ca pocnit în cap cum se duce pâinea pe gâtul lui, ca aerul pe goarnă. Îi mai dau şi jumătate din pâinea mea şi o fagocitează rapid şi pe aceea şi mai cere încă o porţie de borş, apoi şi una de mâncărică - tot nu înţeleg care e diferenţa -, iar la urmă mai îndeasă în el o felie de pâine cu untură de porc adusă de acasă - "Că dacă nu-i dai şi cu oleacă de unsoare, ţi se acresc maţele de atâtea cartoafe şi fasole" ? şi abia după toate astea se lasă mulţumit pe spate şi se bate uşor pe burtă.
Băiatul îmi zice să nu râd de el. La cât muncesc ei, trebuie şi mâncare pe măsură. Şi măcar să fie multă dacă nu bună. Hrana unui zilier costă şapte lei şi ceva pe zi, trei mese, şi se vede că mare lucru nu putem primi de banii ăştia. "Dar e bine şi aşa, spune Ionuţ, fiindcă, dacă vreţi să ştiţi, noi mâncăm aici mai bine decât acasă." Câteva femei mai în vârstă îl aud şi aprobă din cap.
Păi ce credem noi, ăştia de la Bucureşti? În agricultură, pălmaşul munceşte ca un cal şi uneori mănâncă numai mămăligă cu ceapă. Seara, când vine de la câmp, nu-l aşteaptă nimeni cu masa întinsă, nici nu găseşte o baie caldă şi un rând de haine curate.
Există, la munca de jos, oameni atât de săraci, încât se bucură să vină aici, la Fălticeni, să doarmă în aşternuturi mizerabile şi să mănânce totuşi de trei ori pe zi ceva ce seamănă orişicât a mâncare. Sunt aici şi români, şi ţigani, toţi în aceeaşi egală sărăcie, care trăiesc de la o zi la alta muncind pe brânci.
Cea care îmi spune acestea e o femeie de vreo 60 de ani. Are o figură blajină, de măicuţă de la mănăstire. Acum, la bătrâneţe, îşi rupe mâinile prin copaci pentru trei mese pe zi, de doi lei şi ceva fiecare, şi pentru maxim - ăhă! - 36 de lei, din care pe jumătate i-i fumează barbat-su? Mă uit la gura ei cum se rotunjeşte ca să pronunţe "foame", "nevoie" şi brusc îmi vine în memorie o femeie cam de aceeaşi vârstă, în hypermarket, la Bucureşti: ia câte un măr din grămadă, îl suceşte pe toate părţile, îl pipăie, îl miroase şi la urmă îl aruncă nemulţumită, în sictir, printre celelalte. Merele sunt toate unul şi unul, dar ceva nu-i convine doamnei. Poate printre cele mari şi frumoase s-a strecurat unul mai mic: cineva ca aceşti oameni cu care sortez mere toată ziua, obosit, a scăpat un măr închircit printre cele de calitatea întâi.
Şi doamna cu unghiile roşii nu ştie câtă muncă e în fiecare măr. Nu să-l cumpere, dacă nu-i place, dar măcar să nu-l mai arunce cu atâta dispreţ... Nici nu termin de mâncat, că şeful de echipă ne şi zoreşte înapoi la muncă, în depozit. Adică nu e un pic de pauză la amiază? Să aţipim oleacă? Să ni se hodinească mâncarea... Nu, nici vorbă. Fasolea şi cartofii n-au nevoie de odihnă. Apoi, ca şi în marele capitalism, şi aici timpul înseamnă bani. În agricultură se munceşte contra cronometru. Cum ar fi, de pildă, să te prindă zăpada cu merele în copaci?
Şef de echipă e unul solid, cam la 45 de ani. Îl cheamă Radu Matei. L-am citit de la prima ochire că el e şeful. Spre deosebire de ceilalţi, îmbrăcaţi cu gioarse, el se poartă la pantof cu cioc, la pantalon cu dungă şi geacă de piele. Treaba lui, ca şef, e să ne trezească dimineaţa, să ne conducă la locul de muncă, să stea cu gura pe noi când ne lăsăm pe tânjală. Exerciţiul funcţiei lui necesită doar câteva cuvinte: scularea, haida, gata, hai la mâncare, hai la cules, să o aşa şi pe dincolo pe Maria. Atât. Când nu pronunţă aceste cuvinte, stă călare pe un container şi se uită când la noi, când la cer, când la telefonul mobil. Nu sună, că nu prea are credit, doar butonează. Nici măcar nu trece la răboj câte găleţi de mere culege fiecare. Fiindcă totul se pune la grămadă şi ce culegem într-o zi se împarte egal la toţi. Acord global. În prima zi de cules, 19 oameni ducem în depozit 40 de containere de mere, vreo douăşpe tone. Cam două containere de om. Aritmetic. Înmulţit cu 12 lei containerul, reiese că partea fiecăruia e, în această zi, 24 de lei. Am şi nimerit într-o zonă cu mere şi puţine, şi mici, n-avem nici un spor.
Radu e şef pentru că are telefon mobil şi ţine legătura cu directorul staţiunii de cercetare. El află primul când începe culesul. Atunci îşi adună oamenii din sat şi îi aduce la Fălticeni. Echipa lui e din Balta Arsă, un sat de ţigani din comuna Corni, Botoşani. Pe lângă oamenii lui Radu mai suntem alipiţi aşa: eu din Bucureşti, doi băieţi din Botoşani, chiar din oraş, unul puştan din Suceava, tot din oraş, şi trei din Fălticeni, care vin dimineaţa şi pleacă seara. Radu e şeful tuturor. Pentru trebuşoara asta, un fel de recrutare a forţei de muncă, plus uitatul la cer, Radu nu ia comision, ci e plătit ca oricare zilier, însă fără ca el să se obosească să deranjeze un măr. Observ că peste tot este câte un şef care nu pune osul la treabă, doar ne păzeşte pe noi. Ţara asta are o remarcabilă capacitate de a genera şefi în orice situaţie.
Citiţi şi
● Gustul amar al mărului românesc episodul 5
● Gustul amar al mărului românesc episodul 4
● Gustul amar al mărului românesc episodul 2
● Gustul amar al mărului românesc episodul 1
Citește pe Antena3.ro
