Primele interviuri de senzaţie din presa liberă românească

Lungă vreme, discursul oficial post-Ceauşescu a copiat canoanele anilor '50. Printre altele, principiul "audiatur et altera pars" (să asculţi şi cealaltă parte) era interzis în cazul "foştilor". Ziaristul Sergiu Andon de la Adevărul (fosta Scînteia) a publicat primele interviuri cu foşti membri CPEx. Despre împrejurările lor excepţionale ne-a povestit recent deputatul Sergiu Andon.

Sergiu Andon: Pe vidul de putere, de la Craiova fusese promovat Gheorghe Robu la Parchetul General. Îl ştiam de la Craiova ca tânăr procuror şi ca scriitor.
El cocheta cu literatura, avea nişte piese de teatru şi ne împrieteniserăm. Şi, în discuţii cu el - la care asista şi ne servea whisky şi Voicu, actualul senator inculpat care era bodyguard...

● Al cui bodyguard era senatorul Cătălin Voicu?

Al lui Robu. Era la tancuri sau transmisiuni, şi din locotenent-major, pe valul Revoluţiei, care scoate fel de fel de personaje, s-a trezit şi el - desfiinţate fiind Miliţia şi Securitatea, şi fiind nevoie de aghiotanţi - aghiotantul procurorului general Robu. Şi, din discuţia cu Robu, mi-a venit ideea să iau interviurile. A fost complexul de împrejurări, relaţiile personale, dintre ziarişti eu eram singurul jurist - considerat jumătate al juriştilor, jumătate al ziariştilor.

"Dom'le, pune-le întrebarea asta!"

Citește pe Antena3.ro

Un fotbalist de la Valencia a murit în urma inundațiilor catastrofale din Spania. José Castillejo avea 28 de ani

● Dar dvs. ce voiaţi, de fapt, să aflaţi de la ei?

Reflex publicistic. "Chose"-ul ca atare. Nu ştiu, pagini de istorie, orice... Presupuneam sau speram că voi reuşi o sinteză a lor. N-am reuşit-o. Dar pe moment, "chose"-ul ca atare: faptul de a fi cu aceste personaje până mai ieri pe pereţi şi deodată cu soldatul cu puşca la tâmplă, cu automatul în coasta lor.

● Pe-atunci, gazetarii adoptaseră chiar o stupidă convenţie - să scrie cu literă mică numele Ceauşeştilor. Iar dvs. încălcaţi dintr-o dată tabuul degradării acestor personaje la starea de subfiinţe...

Ar fi multe detaliile ciudate. Nu prea ştiam cum să îmi pregătesc întrebările. M-am gândit să vorbesc cu o colegă care avea studii de psihologie şi sociologie mai bogate decât mine. Zice - Dom'le, pune-le întrebarea asta: Cum crede fiecare în parte că a fost - revoluţie, revoltă, complot, lovitură de palat? Pe care le-am pus-o. Dar atunci eram convins că totul e rezultatul străzii, maselor, emulaţiei ş.a.m.d.

● Cu ce v-au lămurit?

Nu mai ţin minte răspunsurile lor. Ei sunt şi de inteligenţe diferite, dar ştiu că Postelnicu mi-a răspuns: "A fost ceva mai spontan decât organizat". Dar tot el mi-a dat nişte amănunte din Piaţa Revoluţiei care denotau că au fost nişte stimulente acolo. Şi electronice, şi faimoasa poveste cu ţepuşele, acum ştiută. El mi-a spus-o prima dată.

● Unde i-aţi intervievat?

Cu Manea Mănescu am vorbit în arestul Procuraturii de la Bucureşti, în Palatul Justiţiei. Pe ceilalţi i-am intervievat în localul garnizoanei Bucureşti. Într-o bună zi, mi-au spus că "mâine vi-l aducem pe Bobu" şi, absolut inuzual, mi-au descris traseul. Eu până atunci nici nu întrebasem unde stau ei când nu vorbesc cu mine. Şi, dintr-o dată, îmi spuneau că îi aduc de pe Olteniţei, din fosta unitate de jandarmi. Şi, mai mult, mi-au spus - lucru straniu! - că, pentru a-l sensibiliza pe Bobu şi pentru a vedea ce a însemnat regimul pe care l-a slujit şi apărat, o să-l aducă prin centrul Capitalei, pe la Universitate.

O să oprească sau o să dea încet maşina ca să vadă lumânările arzânde, ca să realizeze tragedia pe care o provocase Ceauşescu şi la care participase el. Mi s-a părut foarte ciudat. Şi apoi m-am gândit dacă nu cumva, ca să pigmenteze şi mai mult evenimentele, i se pregăteşte o lichidare lui Bobu. De tipul linşaj, sau a vrut să scape, sau a vrut să fugă, orice. Nu vedeam rostul nici al ocolului prin oraş, nici al teatrului cu el, nici al destăinuirii către mine a acestui detaliu. Şi m-am hotărât să evit chestia. Am manevrat cumva, am amânat întrevederea. Şi apoi, la următoarea întrevedere, am insistat să nu îmi mai dea nici un detaliu privind traseul.

● Circulau multe legende...

Probabil că ştiţi că la evenimente au fost câteva picanterii de felul ăsta. Spre exemplu, s-a tras asupra băiatului unuia dintre cei doi avocaţi care i-au "apărat" ultrapenibil pe Ceauşeşti. Peste tot se zvonea de trageri. La noi la redacţie se susţinea că s-a tras prin geam asupra lui Tinu...

Zeii căzuţi

● Dar intervievaţii cum s-au comportat?

Foarte diferit. Manea mi-a lăsat impresia de decrepit. Bobu - suficient, cum îl ştiam din viaţă. Postelnicu - viclean, dibaci, abil, agil. Iar Dincă era căzut în profund misticism. Dacă nu mă înşel, chiar atunci îşi lăsase barbă de pustnic. Era cel mai dărâmat moral de ruptura care se produsese. Dincă, care era durul dintre ei, Dincă Teleagă era realmente căzut în misticism şi nu-l juca. Un misticism de om care îşi dă seama la sfârşit de viaţă pe ce fel de cale trebuia să meargă.

● Şi-a revenit. A fost o vreme şi consilierul afacerilor unuia dintre ginerii săi...

Da. Şi-a revenit. Şi-am mai reţinut că era un om foarte îngrijit cu ţinuta lui. Adică, pe de o parte misticismul, iar pe de altă parte... o atenţie, o pedanterie la ţinută.

● Au scris memorialistică despre acea perioadă a detenţiei Silviu Curticeanu şi Dumitru Popescu. Povestesc o metamorfoză inedită a foştilor cepexişti. Cum vi s-au părut?

Docili, timoraţi... cu excepţia lui Postelnicu, care, nebravând, căuta să scape prin viclenii. Nu ştiu dacă şi mie mi-a spus că a fost un dobitoc, sau poate doar la proces...

● Ecourile cititorilor?

Atunci au fost cu totul deosebite.
Dar nu că, probabil, ar fi fost interviurile meritorii, ci ideea zeilor dintr-odată căzuţi în mijlocul mulţimii. Era însă fascinant să te apropii de ei. Erau icoane, false, dar erau icoane, erau intangibili, se pătrundea la ei prin cordoane de verificări şi secretare... Revenind la interviuri, ziceam atunci că sunt materialele vieţii mele. Acum nu mai cred chiar aşa. Ar fi trebuit, dacă se întâmpla cu două luni înainte, să simt aşa că intru în faţa Consiliului suprem al zeilor, să fiu timorat. Totuşi, nu-mi amintesc nici un fel de emoţie, mai curând era compătimire. Condiţia lor nouă era şocantă.

Opoziţia lui Novăceanu
După ce Sergiu Andon şi-a scris interviurile, noul redactor-şef, Darie Novăceanu, a refuzat publicarea lor. "Erau anunţate, se ştia când le luam şi erau foarte aşteptate, povesteşte Sergiu Andon. Dintr-o dată, a existat o obiecţie în colegiul de redacţie, şi m-am înfuriat, n-am zis nimic, m-am dus la România liberă, l-am chemat pe Băcanu afară
din nu ştiu ce şedinţă şi i-am zis: «Uite, bătrâne, un ciclu, îl vrei sau nu-l vrei?». L-a luat şi l-a impozat, l-a prezentat.

A apărut primul dintre ele în România liberă, anunţând că urmează un ciclu. Bineînţeles, a doua zi, mare scandal în redacţie, că de ce-am dat. Eu m-am apărat cu dârzenie: «Vă bateţi joc de munca mea? Aţi zis că vreţi şi n-aţi mai vrut!». Novăceanu a aplanat conflictul şi mi-a promis că apar toate integral în continuare, numai să nu fie la România liberă. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Psihoza teroriştilor
"Ei bine, rememorează Sergiu Andon, obţinusem eu aprobările mele secrete pe relaţii personale, dar, spre surprinderea mea, deşi erau cele mai înalte, când a fost să mă întâlnesc cu Mănescu, m-am trezit că mi se cere aprobarea sau să ştie un anume colonel. Care a fost destul de şocat că am aceste aprobări. Ulterior, aveam să aflu că acel domn colonel era o persoană importantă din Securitatea desfiinţată. Pe următorii i-am intervievat în localul garnizoanei Bucureşti, care e undeva la Gara de Nord, în spatele blocurilor, cum o iei spre Spitalul Witting.

Ca să înţelegeţi psihoza şi condiţiile în care au fost intervievaţi... Nici pasărea nu ajungea la ei atunci! Eu eram aşa de obsedat de secretizare, şi de teroare, şi de terorişti, şi de tot ce vrei, şi de angajamentul, promisiunea mea că nu va şti nimeni unde îi întâlnesc, încât veneam cu maşina din redacţie la Gara de Nord. Şi-i spuneam şoferului că mă ia o drezină şi mă duce la unitatea militară din Chitila.

Era aiurea, coboram pe Calea Griviţei, mă despărţeam de maşină, traversam uitându-mă mereu în urmă - acum e ridicol, dar atunci asta era atmosfera -, ieşeam pe Dinicu Golescu, traversam în fugă, o luam printre blocuri şi ajungeam la garnizoană după ce mă asiguram că nu m-a urmărit nimeni."