Statul ar trebui să servească economia, nu să o sufoce

de Daniel Apostol | 28 Oct 2024 • 07:20

Când liderul comunist italian Alessandro Natta se plângea în 1986 de creșterea birocrației din Italia, Mihail Gorbaciov îi transmitea cu oarece umor că „legea lui Parkinson funcționează peste tot”. Eseul istoricului naval britanic Cyril Northcote Parkinson, publicat în 1955 în revista The Economist și retipărit în 1958 în cartea de succes „Parkinson’s Law: The Pursuit of Progress” („Legea lui Parkinson: Căutarea progresului”), fusese tradus în multe limbi și era popular atât în lumea capitalistă, cât și în Uniunea Sovietică și în sfera ei de influență. Parkinson lansase legea omonimă care afirma că „munca se extinde astfel încât să umple timpul disponibil pentru finalizarea ei”. Potrivit lui Parkinson, numărul lucrătorilor din administrația publică și din aparatul birocratic al statului tinde să crească, indiferent de volumul de muncă de făcut.

Noi toți trăim într-un contract social cu statul: în schimbul taxelor și impozitelor pe care le plătim, statul are datoria să ne asigure servicii esențiale, rețele și infrastructură de siguranță socială și bunuri publice care sprijină o societate prosperă. Cu toate acestea, o tendință alarmantă a apărut și amenință echilibrul acestei relații: un stat lacom, care nu crește pentru a întări economia, ci pentru a extrage și mai multe resurse de la cei care contribuie deja.

Americanii au o vorbă: „economia bate politica”. Dar europenii - cu sistemul UE de hiper-reglementări - și mai ales noi, românii - cu istoric caragialesc în birocrație nefuncțională - dovedim că „politica bate economia” tot timpul. Această dinamică scoate la iveală un sistem statal mai interesat să-și mărească baza de impozitare decât să stimuleze economia însăși.

Cum am văzut la Parkinson, munca se extinde pentru a ocupa tot timpul alocat finalizării ei. Dar dacă înlocuim „munca” cu „statul” și „timpul” cu „resursele”, avem o descriere surprinzător de exactă a guvernării moderne. Pe măsură ce veniturile cresc, în loc să devină mai eficient, statul adesea se extinde în dimensiune și domeniu. O demonstrează chiar deficitul bugetar, care se adâncește alarmant. În loc să utilizeze resursele cu chibzuință, își lărgește influența în mai multe domenii de reglementare, asistență socială și birocrație, cerând în cele din urmă mai multe taxe pentru a susține aceste funcții extinse. Practic, statul ia cât poate de mult, devenind o entitate de capturare a veniturilor, și nu un motor al productivității.

Dar ce se întâmplă când statul nu mai are de unde să ia? Cum mai poate el susține colosul birocratic și ce mai poate da el înapoi cetățenilor, în contractul social?

Problema e clară: creșterea economică este trecută în plan secund, în timp ce obiectivul principal al statului devine menținerea propriei structuri, și nu bunăstarea cetățenilor. Într-un astfel de sistem, economia ajunge să servească statul și nicidecum „statul servește economia” (am auzit de curând o astfel de promisiune electorală); iar afacerile și cetățenii suportă costurile. Statul își extinde aria de taxare - crește impozitele pe companii, mărește TVA, majorează impozitele pe venituri și pe proprietate - nu pentru a investi în creșterea economică, ci pentru a-și susține propriile operațiuni și pentru a finanța măcar și parțial amenințătorul deficit bugetar pe care tot el l-a creat. Statul riscă să devină mai mare, dar pe seama unei economii din ce în ce mai slăbite și mai stoarse, care suportă povara fiscală în creștere.

Soluția posibilă? O schimbare de priorități care să recentreze rolul statului pe creștere economică și productivitate, și nu pe extragerea permanentă de resurse dintr-un bazin tot mai mic. Statul ar trebui să servească economia, nu să o sufoce.

Citește pe Antena3.ro