Astăzi e ziua ta: Ştefan Mitroi

Remarcabilul scriitor şi jurnalist Ştefan Mitroi împlineşte astăzi 54 de ani. La mulţi ani!

"Ce mult aveam când n-aveam nimic! Ce puţin avem când avem totul. Sunt la vârsta la care am aproape totul, semn că nu am aproape nimic. Ştiu tot mai puţin pe măsură ce aflu tot mai mult. Nu ştiu, de exemplu, de ce a trebuit să mi se termine copilăria. Nu ştiu de ce mi-au murit părinţii. Nu ştiu de ce mi-a albit părul. Nu ştiu de ce atunci când mă privesc în oglindă întâlnesc chipul unui străin. Nu ştiu ce este timpul.

Să-mi fie iertată lipsa de modestie, dar îmi sunt profund datoare şi literatura universală, şi literatura română. Prima, pentru că nu sunt Tolstoi. Cealaltă, pentru că nu sunt Preda.

Mă tem că încep să nu ştiu nici măcar cine sunt eu. În orice caz, mă bucur că nu sunt Lev Tolstoi. Fiind el, m-ar fi încercat poate tentaţia de a scrie «Război şi pace». Vă închipuiţi ce ghinion ar fi avut această capodoperă să apară în România de azi? Din motive bine întemeiate, între care faptul că nu l-am împuşcat pe Ceauşescu în fostul regim şi pe Iliescu în acesta; domni de mare profunzime intelectuală şi inestimabilă probitate morală precum Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăescu şi alţii nu şi-ar fi făcut probabil timp să bage romanul cu pricina în seamă.

Mă mai bucur că nu sunt nici Marin Preda. Fiind el, aş fi comis în mod sigur nesăbuinţa de a scrie «Moromeţii». Pe bună dreptate, ce şanse să fi avut o astfel de carte în lumea zilelor noastre care se pregăteşte să-i ducă la groapă pe ultimii ţărani?

Fie numai şi pentru atât pot spune că n-am trecut chiar degeaba prin viaţă. Nu mi-a fost dat să fiu altcineva. Aşa că, vrând, nevrând, sunt eu însumi. Un biet om care trage după el nişte biete cuvinte în speranţa că alţi câţiva bieţi oameni ar putea avea nevoie de ele. Un tot mai îngândurat purtător de suflet care se uită în urma timpului ca să vadă dacă nu i-au fugit amintirile cu altul. Un privitor trist către viitor ca să găsească acolo speranţa.

Pe cine şi ce caut? O să vă umple de indignare răspunsul, dar adevărul este că îl caut în permanenţă pe Dumnezeu. De multe ori certându-mă cu El. Câteodată, negându-L. Îmi puteţi spune: Cum îţi permiţi, nemernicule? Cine te crezi?

De fapt, asta e întrebarea: Cine mă cred? Dacă aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Ce ştiu - trebuie să recunosc, nu sunt chiar de tot ignorant, mai ştiu totuşi câte ceva - este că am câteva defecte fundamentale. Bunăoară, cel de a fi trăit înainte de '89. Şi de a fi visat înainte de '89. Şi de a fi iubit înainte de '89. Oare o să fiu iertat vreodată pentru această cumplită vinovăţie? Mai am apoi defectul de a nu fi fugit la timp din ţara asta, peste care se aşterne defectul şi mai grav de a vrea să rămân şi după moarte aici, mai ales după moarte. Cel mai mare dintre defecte l-aţi intuit deja: sunt muritor. Din această pricină îi iubesc atât de mult pe oameni. Şi tot din ea, mă cert atât de des cu Dumnezeu."