România, o ţară agrară fără agricultură

Tocmai când Guvernul Boc se străduia să ne convingă că e gata să-i dea crizei de cap, optimismul electoral al Executivului se clatină sub lovitura prognozei meteo: anul acesta vom avea secetă.

Asta înseamnă recolte proaste, deci mai multe importuri de cereale, legume şi fructe. Se estimează deja o pagubă de câteva procente din PIB. Da, ploaia (sau lipsa ei) afectează considerabil economia naţională. La fel ca în urmă cu 100 de ani, când Carol I îşi nota zilnic în jurnalul personal starea vremii. Agricultura românească nu pare să fi evoluat prea mult de atunci.

România are o suprafaţă agricolă de 14,7 milioane de hectare, dintre care 10 milioane sunt terenuri arabile. Peste 45% din populaţia ţării locuieşte la sate. Circa 30% din populaţia activă lucrează în agricultură. Un procent enorm faţă de media europeană, de numai 5,6%. Şi totuşi, aproape 40% din terenurile cultivabile sunt pârloage. Un adevărat paradox.

La fel de îngrijorător este faptul că, în ciuda unui potenţial remarcabil, producţia agricolă românească nu a reuşit până acum nici măcar să se apropie de cotele negociate cu Uniunea Europeană. Responsabilii pentru dezastrul agriculturii româneşti nu trebuie căutaţi în afara graniţelor, ci printre aleşii neamului. Puţini politicieni postdecembrişti au ratat vreodată ocazia să-şi declare public dragostea nepieritoare pentru ţărănimea română.

Şi totuşi, modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală au fost până acum doar sloganuri electorale. În anii '90, nepăsarea autorităţilor a avut efecte devastatoare: sistemul naţional de irigaţii a fost lăsat în paragină, utilajele agricole au fost uitate în şoproane, la mâna hoţilor de fier vechi. Incertitudinile cu privire la proprietatea asupra pământului, prelungite adesea de interesele oneroase ale aleşilor locali, au descurajat orice fel de investiţii.

Interese mult mai mari, dar la fel de oneroase, au promovat importurile cerealiere, aducătoare de comisioane. În defavoarea producţiei interne.

Aderarea României la Uniunea Europeană a obligat oficialităţile de la Bucureşti să îşi asume angajamente ferme cu privire la agricultură. Ele au rămas însă doar pe hârtie. Nici măcar fondurile generoase alocate de Bruxelles modernizării acestui sector nu au reuşit să-i trezească din letargie pe guvernanţii noştri. Cu proiecte serioase, am fi putut atrage, până în 2013, până la 8 miliarde de euro. Nerambursabili! Dar şi greu de deturnat. Neinteresant, deci, pentru mahării dâmboviţeni.

Să nu credeţi, însă, că agricultura nu-i preocupă deloc pe politicienii noştri! Dimpotrivă, mulţi dintre ei cunosc perfect potenţialul acestui domeniu. Ştiu totul despre concesionările terenurilor de vânătoare, despre defrişările pădurilor statului, despre dezafectarea staţiilor de cercetare de dragul dezvoltatorilor imobi-liari, sau despre costurile unei alarme aviare... Aşa se fac, la noi, banii din agricultură...

Şi nu puţini. Şi, totuşi, specialiştii afirmă la unison că agricultura ar putea fi marea şansă a României. Fiindcă astăzi statutul de "ţară agrară" nu mai este un handicap, ci un atu - pe fundalul iminentei crize alimentare care ameninţă planeta.

"Investiţiile în agricultură sunt cea mai bună metodă de a lupta împotriva sărăciei", se arăta, anul trecut, într-un raport al Băncii Mondiale. La Bucureşti, politicienii s-au grăbit să includă aceste vorbe memorabile în retorica de campanie. Apoi au alocat Agriculturii cel mai mic buget din ultimul deceniu.