Tu ce poveste ştii despre Bucureşti?

Centrul vechi al Capitalei te îmbie să-i dezlegi secretele. Prin frumuseţea pe care bănuieşti că o ascunde sub faţadele crăpate, prin pivniţele vechi de sute de ani, prin tunelurile care demuuult-demult erau cale modernă pentru caleştile domnilor şi domniţelor.

"Bucureşti, Bucureşti, ce drag îmi eşti...", spune un vechi cântec interpretat de regretatul Gică Petrescu. Păşind pe Calea Victoriei, mergând agale, vei descoperi clădiri care încântă privirea, al căror aspect a fost gândit în cele mai mici detalii de arhitecţi celebri.

Capitala şi-a păstrat cu greu vechile străzi şi pasajele urbane pitoreşti în care trăieşte sufletul unor epoci şi moravuri trecute. Hanurile din veacul trecut au dispărut în mare parte. Faimoasa terasă Oteteleşanu şi graţioasa cafenea Élysée au dispărut sub zelul urbanistic al noilor generaţii. Ce-a mai rămas din Bucureştii de ieri? Multe au fost, puţine au rămas. Bătrâna Uliţă a Colţii a dispărut. Doar biserica, monument istoric, mai aminteşte azi de vremurile apuse.

Câţi dintre noi se trezesc dimineaţa şi se întreabă care este povestea locurilor în care ne aflăm? Răspunsul vine de la sine. Puţini. Foarte puţini. Apăsaţi de problemele de zi cu zi, uităm să ne bucurăm de ce avem aproape de noi. Trecem pe lângă locuri ce tăinuie poveşti şi, de cele mai multe ori, le trecem cu vederea. Care este povestea oraşului tău? Ţi-ai pus această întrebare? Dar până veţi găsi răspunsurile ne-am gândit să vă depănăm câteva dintre secretele Bucureştilor, ale Micului Paris care n-a dispărut, dar s-a transformat. O dată cu locuitorii săi.
Din ce e alcătuit Bucureştiul? Din foarte multe clădiri, ca şi alte localităţi care îşi zămislesc imobile din piatră, beton, sticlă şi oţel. Însă în fiecare oraş se plămădeşte o atmosferă specifică, un duh neasemuit.

Bucureştii se transformă pe zi ce trece şi, în timp ce-şi creează, cu sau fără voie, o nouă înfăţişare, cu atât mai mult arhitectura care le-a conturat aspectul franţuzesc capătă şi mai mare valoare. Oare transformările pe care le suportă cetatea lui Bucur nu amărăsc sufletul bătrânei urbe? Probabil că da, cu atât mai mult cu cât, privind fotografiile îngălbenite de vreme care surprind ipostaze, locuri şi oameni din Micul Paris de odinioară, ne încearcă un sentiment de tristeţe.
Strada Lipscani a fost dintotdeauna destinată comerţului. Odinioară, era o adevărată sărbătoare sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Până în 1868, când a fost inaugurată prima cale ferată Bucureşti - Giurgiu când a fost înlesnită legătura cu Apusul, negustorii aduceau marfă folosind carele cu boi.

În centrul istoric de astăzi al Bucureştilor, care a supraveiţuit cu greu perioadei comuniste, doar numele străzilor mai aminteşte de vechile bresle de altădat: Şelari, Covaci, Şepcari... Istoricul Adrian Majuru ne-a depănat câteva poveşti ce aduc aminte de vremurile trecute. Iată una dintre ele: "Cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, pe vremea când nici Calea Victoriei nu exista, la marginea dinspre apus a Bucureştilor, acolo unde era hotarul curţilor boiereşti, se afla o mică comunitate de meşteri scorţari. Aceştia făureau şi vindeau cunoscutele scoarţe, de mare necesitate în vechime, chiar şi pentru feţele mai răsărite. Scoarţele erau ţesături ţărăneşti groase din lână, cu modele şi flori, care se aşterneau pe pat, pe laviţe sau pe jos.

Erau cuverturi, preşuri sau covoare. Foarte curând, această aşezare va purta numele de mahalaua scorţarilor, în primele decenii ale veacului al XVII-lea. Scorţarii au fost unii dintre primii liber-profesionişti, care s-au grupat într-o mahala profesională, alături de măcelari, pescari, săpunari şi tabaci. Mahalaua dispare cu finalul secolului al XVII-lea, când este construit Hanul Constantin Vodă (1690), ca urmare a confiscării pământurilor avute de boierii Bălăceni, de către Vodă Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Pe casele Bălăcenilor din vecinătatea meşterilor scorţari, precum şi peste mahalaua lor, el a construit hanul Constantin Vodă. Acesta a format ulterior nucleul unei noi mahalale numite Mahalaua Constantin Vodă, care avea la 1798, 32 de case. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Hanul Constantin Vodă era atât de ruinat şi din cauza marelui incendiu de la 1847, încât s-a impus demolarea lui (1862).

Locul său a rămas pentru multă vreme un teren viran, închiriat sezonier circarilor veniţi din Europa Centrală, pentru a da reprezentaţii la Bucureşti. Dar aerul civilizaţiei europene a început să adie şi în latura urbanistică. Se căuta un spaţiu cuvenit pentru noul Palat al Poştelor şi Telegrafului, şi a fost ales vechiul amplasament al Hanului Constantin Vodă. Noul Palat a fost construit între 1894 şi 1900, iar proiectul a fost înfăptuit după planurile arhitectului român Alexandru Săvulescu, inspirat fiind de localul Poştei din Geneva. Palatul Poştelor a fost transformat începând cu anul 1968 în Muzeul Naţional de Istorie a României".

V-aţi pus întrebarea cum arăta Calea Victoriei odinioară? Păi... să vedem! Pe atunci avea alt nume. S-a numit mai întâi Drumul Braşovului şi pornea, ca şi acum, de pe malul Dâmboviţei, spre Miazănoapte. A primit apoi numele de Podul Mogoşoaiei, după un vechi boier, Mogoş, care-şi avea casele acolo. Pe atunci nu era nici măcar pietruită. Calea mergea prin Mahalaua Scorţarului, trecând mai sus, pe lângă domeniile Bălăcenilor şi ale Cantauzinilor spre miazănoapte, până la moşia din Mogoşoaia. Era numită pod din pricina pavajului din lemn şi trunchiuri de copaci, bolovani de râu şi pământ bătătorit amestecat cu pietriş. De altfel, într-un oraş înconjurat de codri, poditul uliţelor cu scânduri din lemn a fost soluţia cea mai la îndemână. Scânduri late erau aşezate una lângă alta şi erau prinse cu bârne. "Sub scândurile late, aşezate cum da Dumnezeu - spune Gheorghe Crutzescu în volumul «Podul Mogoşoaiei.

Povestea unei străzi» - se scurgeau apele cerului şi lăturile oamenilor, se usca noroiul şi putrezeu şobolanii, iar peste ele săltau butci şi caleşti în hopuri grele, pentru prăpădul şalelor." Vorbind despre neajunsurile pe care le creau scândurile prost legate între ele, Royer nota în 1830: "Să vezi cum aceste scânduri (...) aruncă pe trecători sus în aer şi căzând iar pe jos îi stropesc cu ploaie de noroiu negricios şi mirositor". Podinarii vegheau şi înlocuiau la nevoie bârnele rupte spre marea bucurie a copiilor, care luau bucăţi de lemn să se joace "de-a focul" cu putregaiul fosforescent. Podul se mai numea şi Uliţa Mare, din spre Sărindar.

Aceasta însă nu este decât o fărâmă din tainele Bucureştilor. Poţi contribui şi tu cu propria poveste, destăinuind-o în cadrul campaniei "Povestea oraşului tău", pe site-ul www.povesteaorasuluitau.ro.


Hotel de France şi Galeriile Lafayette
O bijuterie pierdută a Bucureştiului s-a născut în a doua parte a secolului al XIX-lea, în mai vechea mahala a Trâmbiţaşilor, unde în Evul Mediu locuiau familiile oştenilor din garnizoana domnească a Curţii Vechi. Povestea o aflăm de la istoricul Adrian Majuru: "Către veacul al XVIII-lea, locuitorii mahalalei erau alţii, cu precădere negustori, iar hanurile erau cele mai întâlnite construcţii pe noul Pod al Mogoşoaiei tăiat de Vodă Brâncoveanu. Unul dintre aceste hanuri a fost şi acela numit Damari, imobil care a aparţinut întâi marelui logofăt Damaris şi Dămăroaiei. În 1860, hanul se afla în proprietatea hotelierului Tănăsache Eliade.

Hanul avea la etaj câteva camere pentru oaspeţi, iar jos o cafenea şi câteva prăvălii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în locul învechitului Han Damari a fost ridicată o impunătoare clădire proiectată de arhitectul George Rosnovanu (1851-1896), numită pentru început Hotel de France, între 1860 şi 1881, şi care a luat apoi numele de Grand Hotel, unde se afla vestita berărie Vârful cu Dor. După primul război mondial, hotelul şi-a schimbat denumirea în Grand Hotel Lafayette, berăria transformându-se în restaurant, iar la subsolul în care se intra de pe Strada Mihai Vodă a funcţionat, până în 1940, localul de noapte Tunel de France. După 1948, hotelul a fost rebotezat Hotel Victoria, însă, avariat fiind în urma cutremurului din 4 martie 1977, a fost demolat în anul 1979".