Nicu, "scrisoare de adio"

În zilele Revoluţiei, Nicu Ceauşescu a venit de la Sibiu la Bucureşti pentru a se pune la dispoziţia noului regim. Ce a urmat? O condamnare iniţială la 20 de ani de închisoare, "trecută" în cele din urmă la doar cinci ani. Declaraţia (de la 20 iulie 1992) lui Nicu la proces nu este o simplă declaraţie, ci aduce pe alocuri a "scrisoare de adio" sau a testament pentru generaţiile viitoare.

Dacă se respecta condamnarea la 20 de ani - pentru genocid, omor deosebit de grav şi subminarea economiei naţionale, Nicu ar fi ieşit din închisoare anul acesta! Tocmai bine pentru a candida, dar nu era stilul, fiind prea deştept pentru a se băga în politica ambiguă a unei ţări ale cărei meandre le analizase foarte bine, obiect de studiu fiindu-i chiar propriii părinţi. Iată ce îi spunea el Mihaelei M. Ceauşescu (cf. volumului "Nu regret, nu mă jelesc, nu strig") înainte de "marea condamnare":

"Eu cred că voi fi condamnat pe viaţă sau voi primi cel puţin vreo 20 de ani, adică exact atât cât să nu mai apuc să gust din «dulcea» libertate, fiindcă eu o să mor în puşcărie, sunt bolnav şi se ştie acest lucru (...). Oricât ar încerca cineva sau aş demonstra eu că sunt nevinovat, zarurile sunt de fapt aruncate. Vor da drumul la o serie de oameni care vor spune că au executat ordinele date de taică-meu, în felul acesta armata iese din cauză, iar la Sibiu se va susţine că s-au executat ordinele pe care le-am dat eu, aşa că mă vor condamna fără să ţină seama de nimic".

După cum spunea maestrul Ion Cristoiu, "principala preocupare a conspiratorilor era să-i pună în cârcă teroriştii de la Sibiu". De fapt, de ce îşi trimisese Ceauşescu fiul în 1987 tocmai la Sibiu pentru a ocupa funcţia de prim-se-cretar al organizaţiei de partid? Ceauşescu nu şi-a trimis degeaba fiul la Sibiu.

"L-a trimis considerând că aceia din Comitetul Central nu cunosc (şi avea dreptate) problemele concrete ale judeţului", spune Ion Cristoiu.

"Dacă vedeţi că după 1990 toţi cei care au lucrat la UTC, cu excepţia lui şi poate a câtorva, au devenit fie oameni de afaceri, fie oameni politici. Era o generaţie formată după 1965, formată în perioada de liberalizare a lui Ceauşescu, şi eu m-am format - am făcut Facultatea de Filosofie '65-'71 - şi într-un fel Ceauşescu şi-a săpat mormântul tocmai cu această generaţie, că educând o generaţie într-un spirit mai modern, trimiţând la specializare în străinătate o serie întreagă de cetăţeni, aceştia în momentul în care el a renunţat la liberalism generaţia asta care a «crescut» nu mai putea să mai renunţe!

(Îmi amintesc că în perioada '65-'70, Ceauşescu dusese o întreagă campanie împotriva citatelor, împotriva cultului personalităţii!) Aşa se explică uriaşa diversiune cu Sibiul. Dacă ne uităm acum pe banda din 22, 23, 24 decembrie 1989, vom vedea că principala preocupare a conspiratorilor era să-i pună în cârcă lui Nicu Ceauşescu teroriştii de la Sibiu. Deci, prima ştire cu teroriştii dată de Brateş pe TVR a fost cea în legătură cu teroriştii de la Sibiu: «La Sibiu se trage», «Armata este încercuită» etc.".

A fost condamnat în cele din urmă doar la cinci ani pentru nerespectarea regimului muniţiilor şi armelor de foc...

ONORATĂ INSTANŢĂ
Şi-a ales o poezie. Pe care urma să o spună în instanţă. Poezia era a lui Nichita Stănescu - pe care îl iubea nespus şi ale cărui poezii le ştia pe de rost. N-a mai spus poezia...

"Domnule preşedinte, onorată instanţă... Parafrazându-i pe antici, aş spune că trebuie făcut totul pentru aflarea adevărului. Vreau să cred că acest lucru mai este valabil şi astăzi, deşi multe demonstrează contrariul - nu vreau să intru în amănunte, căci sunt bine cunoscute.




După cum ştiţi, procesul aflat astăzi pe rolul Curţii Supreme de Justiţie este un proces esenţialmente politic, prin care se doreşte condamnarea mea, indiferent de încadrare, dar să fiu condamnat. În cele ce urmează voi prezenta o serie de argumente în susţinerea acestei aserţiuni, subliniind unele «întâmplări» cel puţin ciudate prezentate în acest caz. (...)

După cum se cunoaşte, am fost trimis în judecată prin sesizarea Tribunalului Teritorial Bucureşti (TMTB) la 26.IV.1990, conform rechizitoriului Direcţiei Procuraturii Militare (DPM), pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid prevăzute de art. 357, alin. 1, lit. a şi b C. pen., precum şi nerespectarea regimului armelor şi mu-niţiilor prevăzute de art. 279, alin. 3, lit. a, b, C. pen., care a făcut obiectul dosarului 95/1990. (...)

Doresc să menţionez că în urmă cu câteva luni am înaintat procurorului general o cerere de promovare a recursului extraordinar - ultima cale legală pe care o mai aveam - în vederea judecării corecte a cazului meu. Se pare că recursul extraordinar promovat de Procuratură este un refuz «elegant» al cererii mele. Mai mult, formularea finală lasă să se înţeleagă că este aproape un act de clemenţă, dată fiind starea mea de sănătate (sau boală - cum preferaţi).

Cred însă că astfel de argumente sunt neavenite când trebuie judecată o cauză atât de serioasă. Refuz să văd orice legătură între sănătatea mea şi încadrarea juridică a cazului. Poate sunt «naiv» sau nu am pre-gătirea care să-mi permită să văd aceste «conexiuni». Rămân însă la convingerea că acest caz, aşa cum se poate observa din scurtul istoric al desfăşurării lui, nu a fost judecat. Mai mult, el nu a fost anchetat şi în cele ce urmează vă voi prezenta o seamă de aspecte care mă conduc la această concluzie."

 

"Eu nu am dat ordin să se tragă în populaţie"
"1. În ceea ce priveşte aşa-zisa deţinere de arme, menţionez următoarele: În primul rând, nu am fost lăsat să mă apăr. Nu s-a găsit nici o armă la locuinţa din Sibiu, deoarece în ziua de 22 decembrie 1989 în jurul orei 8:30 a fost predat lt.col. Stroia Camil, comandantul UM 0204, din dispoziţia mea, un fişet conţinând un număr de arme de vânătoare, care se aflau în păstrarea Direcţiei a V-a a DSS.

Acest fapt dovedit prin declaraţia lui Stroia Camil, făcută în timpul procesului g-ral mr. Neagoia Marin, fostul şef al Direcţiei a V-a, confirmată de ofiţerul armurier care se ocupa de întreţinerea lor, precum şi de actul de evidenţă al acestora şi aflat la fosta direcţie.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru pistolul cu aer comprimat - cu caracter sportiv - deţinut la Bucureşti. Prin trimiterea tuturor armelor de la Sibiu, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, la unitatea militară mai sus-amintită în conformitate cu art. 22 C. pen., practic m-am desistat;

2. Domnule preşedinte, aşa cum am declarat încă de la prima şedinţă de judecată - eu nu am dat ordin să se tragă în populaţie, dimpotrivă, am dat ordin ş şi nu o dată - cadrelor de conducere de la nivelul judeţului ale MApN, MI şi gărzilor patriotice, să nu tragă - deci să nu se facă uz de armă - împotriva populaţiei, cât şi ordinul de a nu se distribui arme şi muniţie populaţiei. 

 

Această atitudine a mea, în acea perioadă, se dovedeşte prin: declaraţia pe care am făcut-o în prima zi a cercetării judecătoreşti, auzită de întreaga ţară prin radio şi televiziune; declaraţiile date în proces de Rotariu Iulian - fostul şef al Inspectoratului Judeţean al MI, Petrişor Teodor - fostul şef al Securităţii judeţene, Pescar Eugen Viorel - fost secretar al CJ de partid, Boşoteanu Constantin, Toma Eugen - foştii activişti ai CJ de partid ş.a.

Menţionez, în acelaşi context, declaraţiile martorului Radu Dumitru - fostul şef de Stat Major al gărzilor patriotice date în timpul cercetării judecătoreşti, prin care arată că a parti-cipat la teleconferinţa de la 17 decembrie 1989 numai când se discutau probleme legate de aprovizionarea populaţiei. Martorul a mai susţinut în mod eronat că a primit ordin de la mine de a înarma gărzile patriotice (lucru în flagrantă contradicţie cu declaraţiile martorilor Pescar Eugen şi Viorel şi Nicu Silvestru, deci neconformă cu realitatea).

Radu Dumitru a declarat sub jurământ la cercetarea judecătorească că a dat ordin de înarmare a gărzilor patriotice în seara zilei de 22 decembrie 1989 - când eu nu mai eram de mult la Sibiu.

Aceste mărturii au fost făcute sub prestare de jurământ şi este semnificativ faptul că declaraţiile în favoarea mea la care am făcut referire mai sus (cât şi altele) nu au fost reţinute în instanţă; 3. Aşa-zisa «stenogramă» invocată de mai multe ori în rechizitoriu (practic pe ea se bazează întreaga acuzaţie), sentinţă şi decizie - nu există.

Ceea ce s-a prezentat în proces sunt în realitate nişte note sumare şi incomplete ale unui activist, care nici nu avea calitatea de stenograf, cum recunoaşte el însuşi în cadrul cercetării judecătoreşti.

De altfel, din aceste «notiţe» s-a reţinut trunchiat, numai ceea ce convenea. Rezultă, cu claritate, că cele reţinute de rechizitoriu nu corespund realităţii, nu sunt dovedite cu probe viabile, ci sunt rezultatul unor interpretări tendenţioase pe declaraţiile unor martori care una au declarat în faza de urmărire penală şi alta sub prestare de jurământ.

Aşa-zisul ordin de a se trage, pentru care sunt condamnat, repet, nu corespunde realităţii. În instanţă nu au fost aduse ca probe «aşa-zisele» note după care s-a întocmit stenograma - când şi cum nu se ştie de către cine?!..." (urmarea în numărul viitor).

 

"Vor da drumul la o serie de oameni care vor spune că au executat ordinele date de taică-meu, în felul acesta armata iese din cauză, iar la Sibiu se va susţine că s-au executat ordinele pe care le-am dat eu, aşa că mă vor condamna fără să ţină seama de nimic."
Nicu Ceauşescu

"Aşa cum am declarat încă de la prima şedinţă de judecată - eu nu am dat ordin să se tragă în populaţie, dimpotrivă, am dat ordin - şi nu o dată, - cadrelor de conducere de la nivelul judeţului ale MApN, MI şi gărzilor patriotice, să nu tragă..."
Nicu Ceauşescu

"Ceea ce s-a prezentat în proces sunt în realitate nişte note sumare şi incomplete ale unui activist, care nici nu avea calitatea de stenograf, cum recunoaşte el însuşi în cadrul cercetării judecătoreşti."
Nicu Ceauşescu