Noul scut antirachetă ar putea fi amplasat la Constanţa

Preşedintele Barack Obama a anunţat în toamna acestui an că planul privind construcţia unui sistem antirachetă în estul Europei s-a modificat, urmând să implice alte ţări est-europene, între care şi România.

Fostul plan, susţinut de Administraţia Bush, presupunea instalarea unor sisteme antirachetă în Cehia şi Polonia, în timp ce noul proiect adopta o nouă strategie, menită a răspunde eficient la cerinţele de apărare împotriva unor eventuale atacuri cu rachete balistice.

Fizicianul american Dean Wilkening, implicat în construcţia noului scut antirachetă, explică în rândurile de mai jos implicaţiile planului susţinut de noua admistraţie de la Casa Albă pentru România.
Dean Wilkening deţine un doctorat în fizică acordat de Universitatea Harvard, este cercetător senior la Universitatea Stanford şi a fost cooptat în echipa proiectanţilor noului sistem de apărare antirachetă dezvoltat de Washington.

 

De ce este nevoie să se înlocuiască sistemul antirachetă din Cehia şi Polonia?
D.W.: În primul rând, trebuie spus că vechiul sistem era foarte bun pentru Statele Unite. Din păcate însă aria pe care o putea acoperi în Europa lăsa multe state europene membre NATO în afara ei printre care România, Bulgaria, Turcia şi Spania. Consilierii fostei administraţii calculaseră un risc standard pentru Europa, neluând în considerare cel mai mare risc din partea rachetelor iraniene, traiectoria joasă. Atâta vreme cât iranienii trimit rachetele la o înălţime medie, actualul sistem antirachetă poate detecta traiectoria rachetei şi avem suficient timp să contraatacăm.

Dacă însă traiectoria este una foarte joasă, lucrurile devin mult mai complicate. În primul rând, racheta nu trece suficient prin spaţiul pe care îl poate monitoriza sistemul. Din acest motiv am avea foarte puţin timp să identificăm poziţia şi ţinta proiectilului şi am putea rata distrugerea lui. Mai mult decat atât, riscăm să tensionăm relaţiile cu Rusia.

 

De ce nu au sesizat specialiştii în apărare mai devreme această problemă? Ce i-a determinat să îşi schimbe părerea tocmai acum?
D.W.: Actualul sistem din Cehia şi Polonia a fost proiectat în cadrul Adminstraţiei Clinton şi preluat şi continuat de către Bush. Bush a fost un preşedinte foarte ideologic şi cu o predispoziţie către acţiuni militare. Planul lui era unul pe termen lung şi pornea de la premisa că iranienii vor ataca cu un anumit tip de rachete, când de fapt lucrează la altele, mai puţin avansate. Sistemul vechi fusese construit în ideea că guvernul de la Teheran va ataca cu ICBM-uri (intercontinental ballistic missiles), când de fapt acestea sunt ultimele pe care Iranul le-ar construi.

În momentul de faţă, Iranul are în dotare rachete pe rază scurtă şi medie care abia ajung în Europa. În cazul unui atac, ţările cele mai vulnerabile ar fi cele din Balcani. Cu toate acestea, iranienii lucrează în momentul de faţă la rachete din ce în ce mai performante.

Obama este mult mai pragmatic. Încă de la începutul mandatului său a declarat că doreşte să schimbe stilul prezidenţial şi să restabilească reputaţia Statelor Unite. Mie mi se pare admirabil că actualul preşedinte nu se opune din principiu ideii de confruntare, aşa cum au tendinţa cei din partidul democrat, şi chiar propune un sistem care îl continuă pe cel vechi, dar îl îmbunătăţeşte semnificativ. De fapt, orice inginer bun şi-ar fi dat seama că actual sistem are hibe, dar aici este vorba de ideologie.

 

Obama a ales să fie pragmatic şi să identifice care sunt riscurile pe termen scurt şi mediu, nu numai pe termen lung, aşa cum dorea Administraţia Bush.

 

Europa, apărată din Balcani
În ce constă noul sistem antirachetă pentru Europa?
D.W.: Planul antirachetă Obama înseamnă un sistem adaptiv în patru faze. Adaptiv înseamnă că sistemul poate fi deplasat astfel încât să protejeze şi împotriva altor riscuri în afară de Iran, cum ar fi Coreea de Nord. Dacă vă uitaţi cum arată cel din Cehia, de exemplu, veţi constata că interceptorul este de fapt o clădire mare, vizibilă şi imobilă. Noul sistem se va baza pe interceptoare mai mici şi portabile, care să poată fi transportate uşor către alte destinaţii.

Arhitectura noului sistem vizează patru mari etape de construire - 2011, 2015, 2018, 2020, în funcţie de data la care se estimează că se va finaliza construirea rachetelor. Acest lucru înseamnă că fiecare etapă va aduce un grad în plus de sofisticare a arsenalului. Dar aceste date sunt destul de flexibile. Nu toţi care lucrăm la acest proiect suntem de acord în prinvinţa momentului exact la care specialiştii vor reuşi să finalizeze lucrările la diverse rachete.

În ceea ce priveşte locaţia sistemului Obama, strategia este de a corela mai multe locaţii astfel încât să reuşim să protejăm toate statele membre NATO. Până în 2020 se estimează cinci locaţii, dar acestea nu sunt încă stabilite. România este una din ele, baza militară Kogălniceanu fiind în mod special vizată. De fapt, Balcanii sunt din puncul meu de vedere locaţia ideală pentru a proteja întreaga Europă şi a detensiona şi relaţiile cu Rusia, întrucât aria acoperită nu se mai intersectează cu spaţiul aerian rusesc.

Guvernul american intenţionează să utilizeze în principal ceea ce se numeşte THAAD, adică rachete transportate cu ajutorul unor camioane.

 

Ce criterii iau în considerare specialiştii americani în apărare atunci când selectează o locaţie?
D.W.: Dincolo de poziţia strategică, cel mai mult contează stabilitatea politică a unei ţări. Este statul ales o democraţie stabilă? Ce surprize neplăcute pot apărea? În cazul României şi Bulgariei se fac analize care să identifice probleme care ar putea împiedica o cooperare pe termen lung cu celelalte state membre NATO.

 

Pornind de la ideea că România este un mediu stabil şi este selectată să facă parte din noul plan, ce ar însemna pentru România această participare?
D.W.:În acest caz, România ar juca un rol foarte important pentru Europa. România pare a fi la locul potrivit, dacă este să gândim strategic. Deşi ne gândisem şi la Turcia, întrucât am mai amplasat acolo radare pe timpul Războiului Rece, în cazul de faţă trebuie să ne gândim şi la contextual cultural. România nu are aceleaşi legături cu Iranul, aşa cum are Turcia. România nu ar supăra Iranul cum ar face Turcia, dată fiind componenta religioasă.

 

Logistic vorbind, dacă România este selectată atunci vor fi trimise cinci camioane THAAD, adică detectoarele mobile despre care vorbeam, o garnizoană şi o echipă de întreţinere. Acest lucru înseamnă desigur şi că baza militară românească va fi modernizată de NATO şi va fi permanent păzită.

 

Participarea la un astfel de plan poate fi interpretată şi ca o provocare de state precum Iran. Care sunt pericolele la care s-ar expune România dacă ar accepta să participle?

D.W.: Cred că, în momentul în care România a decis că vrea să facă parte din NATO, atât avantajele, cât şi riscurile au fost destul de clare. Într-adevăr, România poate deveni o ţintă pentru un posibil atac. Orice inamic încearcă mai întâi să identifice bazele militare şi să le atace. Părerea mea este că riscurile sunt mai mici decât avantajele şi este întotdeauna mult mai bine să fii sub umbrela NATO decât în afara ei.

 

Care ar fi obligaţiile pe care ar trebui să şi le asume România?

D.W.: România va trebui să pună la dispoziţia NATO spaţiu şi securitate. Va trebui, de asemenea, să semneze inţial un acord bilateral cu Statele Unite, întrucât mai întâi vor veni trupele americane şi apoi cele NATO. Vor fi negociate, de asemenea, şi chestiuni ca imunitatea soldaţilor. În acest caz, negocierile sunt de ordin politic.

 

Au existat diverse probleme în trecut cu cetăţeni americani care au evitat să fie condamnaţi pentru infracţiuni folosindu-se de imunitatea conferitată de astfel de tratate. Cum vedeţi un astfel de tratat acum?
D.W.: Aceasta este din nou o chestiune care se stabileşte între cei care semnează tratatul. Drepturile şi obligaţiile personalului militar trebuie să fie rezultatul unei negocieri. Până la urmă, România renunţă la o parte din suveranitatea sa.

 

În ce fel afectează noul plan antiballistic relaţiile cu Rusia?

D.W.: Noul scut antirachetă detensionează relaţiile cu Rusia. De fapt, din punct de vedere tehnic, actualul scut din Polonia şi Cehia nu este deloc o ameninţare pentru Rusia, întrucât nu intercepta rachetele ruseşti. Părearea mea este că Rusia nu doreşte să vadă forţe NATO pe teritoriul fostelor semnatare ale Pactului de la Varşovia. Actualul scut, cel puţin în primele sale faze, nu se va suprapune în nici un fel cu spaţiul aerian rusesc, iar până la ora actuală nu am primit nici un semnal din partea Kremlinului cum că ar fi vreo problemă.