Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nimic nu părea stresant în viaţa Elenei Popa, profesoară de pian la Dinu Lipatti. Îşi iubea la nebunie meseria, intrase la doctorat cu bursă, se ambiţiona să fie cea mai bună şi avea planuri mari cu ea însăşi. Dar într-o zi i-au picat ochii pe o banală fotografie şi dintr-o dată toate astea au pălit. Câteva secunde a privit mută poza, fără suflare, fără să înţeleagă ce i se întâmplă – era un peisaj tibetan din Ladakh, India, cu cer turcoaz, creste înalte, pietre ciudat sculptate cu mantre şi, pe fundal, uriaşul lac Tsomoriri cocoţat la 4.595 de metri altitudine. O lume transparentă, numai claritate şi lumină. Şi un gând fugar că acela poate e chiar Paradisul. “Eu trebuie să ajung acolo, mi-am spus. Şi punct! Deşi ştiam că financiar părea imposibil. Aveam 1.100 lei salariu şi nici un ban de călătorii”, îşi aminteşte Elena.
Economii pentru un vis aparent imposibil
Era în vara lui 2009, iar ea împlinise 30 de ani. “Un an întreg am strâns bani. Din bursele de doctorat, 900 de lei pe lună, mi-am cumpărat bilete de avion, 585 de euro au costat. Apoi am făcut listă, am tăiat masajul, cățăratul şi mersul la sală. Iar când ieșeam în oraș nu mai beam trei beri, ci una singură. Voiam să hoinăresc un pic şi prin Moscova. Am calculat că mai am nevoie de 2.500 de euro pentru ambele, doar pentru cazări, mese şi alte cheltuieli. Mi-era clar că n-am cum să strâng toţi banii ăia. Am început să fac proiecte, le-am trimis firmelor pe email, cerând sponsorizări, firmele nu-mi răspundeau ... târziu, o firmă mi-a oferit tot echipamentul montan, de la polar, până la rucsac și pioleți ”. Dar tot nu-i ajungeau banii. Aşa că n-a avut încotro, şi-a făcut credit la bancă. Cei mai bine investiţi bani din viaţa ei, zâmbeşte. A plecat în vacanţa de vară şi tot ce-a urmat a fost aventură curată. Fiindcă, zice ea, nimic din ce-a trăit şi-a văzut n-a fost ca-n cărți. Nici măcar călugării budişti.
Papacola, suflet indian: “De acum tu nu mai ești turistă. Eşti a treia fiică a mea”
S-a nimerit să-şi înceapă primul an sabatic din viaţa ei chiar în mijlocul dezastrului din Delhi, la scurt timp după o uriaşă viitură. Casa unde intenţiona să o cazeze Tsering, bunul ei amic tibetan de pe Hi5, fusese doborâtă de ape. Câteva zile de hoinăreală prin Majnu Ka Tilla, cartierul de refugiaţi tibetani din Delhi, şi s-a simţit ca-n România, la ţară. Îi plăcea farmecul acela dezolant al clădirilor dărăpănate, al copiilor desculţi din băltoace şi al peisajelor cu porci şi vaci păscând liberi în faţa blocului. I se părea perfect. Cu spălatul a fost o istorie întreagă. “N-aveau duşuri. Ţineau apa în butoaie şi se îmbăiau cu ligheanul. Când am ajuns acasă la prietenii lui Tsering, prima întrebare care mi s-a pus – exact așa cum te-aș întreba eu pe tine dacă vrei un ceai – a fost: vrei să faci un duș? Când am ajuns în vizită la alţii, aceeaşi întrebare şi am vrut să ştiu de ce mă tot invită lumea să fac duş. Pentru că aşa suporţi mai bine umiditatea, mi s-a răspuns, iar de atunci n-am mai refuzat”, mai zice Elena. Până să ajungă în Ladakh deja descoperise că indienii nu sunt ca-n filme: le plac ieşirile, berea, iar “ca stil de viață sunt cât se poate de occidentali”. Dar asta a fost abia încălzirea. Adevăratul suflet indian l-a descoperit peste încă o săptămână când Papacola - capul familiei din Ladakh unde s-a cazat, i-a spus: “De acum tu nu mai ești turistă. Eşti a treia fiică a mea şi vei cina cu noi în fiecare seară”. A rămas mirată că asta simţise şi ea. “A fost o senzaţie că Ladakh-ul e a doua casă a mea. Câteva zile am lenevit în grădina lor cea mare, stând la masă cu un ceai şi tot privind muntele din faţă. Mă simţeam ca la bunici. Iar ei erau cu toţii atât de blânzi şi de buni!”. Dar a apucat-o iar hoinăreala: neapărat trebuia să ajungă la lacul Tsomoriri din fotografia de anul trecut. Şi la lacul Pangong şi pe muntele Stok Kangri.
Călugări budişti cu scutere şi adidaşi, navigând pe internet
La Pangong pe pietre i s-a întâmplat o ciudăţenie: “Mă simţeam băgată în priză, tot corpul numai vibraţii, parcă din pământ îmi intra curent electric prin tălpi, la propriu. Şi trăiam stări inexplicabile foarte puternice, plâns amestecat cu bucurie”. Două zile aşa le-a trăit, înnoptând într-un sătuc cu tibetani simpli, săraci şi murdari, cu 4 euro pe zi pensiunea completă. La lacul Tsomoriri, visul ei din fotografia de acum un an, a ajuns greu de tot. Ninsese mult şi nici un jeep nu se încumeta să meargă până acolo. În sfârşit, un indian impresionat de ambiția ei i-a oferit şofer şi ghid pentru 2000 de rupii. “Nu greşisem, Tsomoriri chiar era Paradisul. Puteai să asculţi liniştea, iar lacul era atât de rece că parcă-ţi reteza picioarele. Iar pietrele alea SF inscripţionate cu mantre şi rugăciuni pe stradă şi la tot pasul... îţi schimbau ziua, îţi schimbau viața. În al doilea an când am stat în Ladakh două luni şi jumătate mi-am petrecut câteva zile numai aici, pe malul lui Tsomoriri. Şi n-o să uit măgarul ăla care cânta continuu” , mai povesteşte Elena. Îl auzea zi şi noapte din cortul ei galben fixat pe pietre, în pustiu, pe malul lacului. O mai vizitau uneori nomazii tibetani cu nesfârşitele lor turme de capre, cu copiii lor desculţi, soioşi, cu muci la nas şi mereu fericiţi. Cine nu stătea cu caprele îşi petrecea întreaga zi în mănăstirile budiste. Dar când românca a văzut ofrandele sătenilor pentru Budha – Coca Cola, Capy, biscuiţi – i-a mai picat un mit. La fel şi atunci când a cunoscut călugări budişti coborând în oraş, la internet, în adidași, cu scutere şi polare.
“Ne agităm pentru nimic. India mi-a luat o ceaţă de pe ochi”
Oricum, India a schimbat-o. Şi prima dată după o lună de Tibet, şi a doua oară după două luni şi jumate, Elena a simţit acelaşi lucru când s-a văzut din nou în Bucureşti: “Priveam oamenii pe stradă şi îmi păreau toţi zombie, niște cadavre ambulante, niște roboți cu inima închisă. La serviciu realizam că ne agităm pentru nimic, invidii, conflicte. India mi-a luat o ceaţă de pe ochi, m-a făcut să înţeleg că jumătate din tot ce facem noi e inutil. Acolo am trăit o stare de conştiinţă pe care aici n-am mai avut-o niciodată”. Anul sabatic din Tibet, recunoaşte fata, a fost paşaportul ei spre fericire: a înţeles că viaţa e prea scurtă ca s-o irosească pe nimicuri şi că .... România e totuşi, o ţară bună şi civilizată.
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
