Astăzi e ziua ta: George Ivaşcu

Directorul Teatrului Metropolis, apreciatul actor George Ivaşcu împlineşte astăzi 43 de ani. Jurna­lul Naţional îi urează „La mulţi ani!”.

„Trăiesc cu speranţă, cu speranţa în mai bine, cu dorinţa ca tot ceea ce ne-am propus fiecare dintre noi să se realizeze. Lucrez la teatru, aşa cum m-am obişnuit, având premiera cu «Nevestele vesele din Windsor», în regia lui Alexandru Tocilescu, muzi­ca Nicu Alifantis şi se pare un mare succes la public, după solicitări. Mana­geriez teatrul Metropolis, unde cu drag oamenii au început să se fide­li­ze­ze acestui loc. Aş vrea ca sala Tea­tru­lui Metropolis să se umple de fie­ca­re dată. Cu tot programul foarte, foarte, foarte ocupat, aş vrea să re­u­şesc să acord ceva mai mult timp decât odinioară familiei, lui Alice şi pisicilor noastre.

Eu sunt fericit că m-am născut în România. Nu mi-am pus întrebarea cum ar fi fost dacă nu m-aş fi născut în România, eu sunt fericit. Singura problema e că nu ştiu dacă România e fericită că m-am născut eu aici, mă rog... nu contează, e o glumă, ideea e foarte simplă: dacă ar fi fost să mă nasc undeva, mi-aş fi dorit foarte tare să mă nasc la Londra, în Anglia, pentru simplul motiv că, exact ca şi Parisul sunt capitale culturale. La noi nu se doreşte sau cel puţin deranjează dacă Bucureştiul ar deveni o capitală culturală. Mi-aş dori să trăiesc într-o Capitală în care să te poţi plimba în linişte, să poţi merge la un spectacol de teatru sau să mergi la un concert, după care să mergi să mănânci ceva. Pentru noi, din păcate, încă e... departe.

Aş pune mult mai mult accent pe valorile româneşti, pentru că există o categorie de oameni, care s-au ajuns sau care au parvenit şi care dispre­ţu­iesc exact valorile româneşti. Mi-aş dori ca oamenii care au făcut banii ăştia şi care sunt în situaţiile astea minunate să părăsească ţara şi să fie la fel de mari în altă parte şi aici în Ro­mâ­nia să existe valori care să fie res­pectate, nu neapărat respectate, ca să nu folosesc cuvinte mari, măcar cunoscute. E un motto pe care îl spun tot timpul studenţilor mei, în teatru e ca-n iubire, practic atunci când iubeşti ştii totul, neştiind nimic, adică ştii să fii generos, ştii să aştepţi, ştii... ştii... foarte multe. Eşti mult mai înţe­le­gă­tor, te gândeşti ce cadouri să faci, ego­ismul se estompează, aşa că le spun că trebuie să fie ca-n iubire.

Pentru mine teatrul, aşa cum spu­neam, este şansa de a trăi mai multe existenţe într-una singură, şansa de a fi alţi oameni şi atunci fiecare personaj sau fiecare spectacol e o provocare în această condiţie umană pe care eu doresc să o cunosc, nu teore­tic, ci implicându-mă sau fiind în situaţia aia. Nu mi-am dorit neapărat un rol, îmi doresc ca toate lucrurile pe care le fac să emoţioneze publicul, dar cel mai frumos rol rămâne totuşi construcţia unui teatru, Teatrul Metropolis, pentru că la el tot revin.

Îmi pare rău că anul trecut am pier­dut-o pe bunica, îmi pare rău că din tot ceea ce înseamnă linie mater­nă, paternă, nu o mai am decât pe mama, dar mă bucur în acest timp că o am doar pe mama. Şi îmi pare rău că bunica nu mai poate să-mi vadă spectacolele, dar ştiu că ea mi-a făcut un mare cadou «înger, îngeraşul meu». Şi îmi pare rău că nu apuc să îi spun lui Alice în fiecare zi «Te iubesc»„.