Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eminentul om de cultură Ştefan Mitroi a împlinit ieri 55 de ani. Jurnalul Naţional îi urează „La mulţi ani!”.
„55 de ani! E o vârstă la care îţi obligi gândurile să se transforme în oglindă şi te obligi pe tine însuţi să te priveşti în oglinda aceasta. Uitându-mă la cel din oglindă şi la vârsta pe care o avem împreună, pot spune că m-am născut mai devreme decât s-a crezut până acum. O să vi se pară ciudat, dar m-am născut chiar înaintea părinţilor mei. S-a întâmplat să vin pe lume exact în primul an al secolului trecut. Încă nu murise Lev Tolstoi. Şi nici Caragiale. Nu muriseră nici Titu Maiorescu, nici Carol I, nici Elena Rosetti, nevasta lui Cuza. Şi nici toţi revoluţionarii de la ’48. Încă nu zburase primul avion. Încă nu ne bătuserăm în război cu bulgarii. Încă nu învăţase cinematograful să vorbească.
Încă nu se întorsese Transilvania acasă. Încă nu pustiise pământul primul război mondial. Încă nu se născuseră Gheorghe şi Nicula, bunicii mei dinspre mama. Regele Mihai şi Nicolae Ceauşescu mai aveau şi ei până să se nască. Ce-mi căşunase mie atunci să o iau înaintea lor? Poate fiindcă voiam să mă asigur c-or să fie toate bune pe lume, că va exista suficientă dragoste ca oamenilor să le fie dragă viaţa, iar o dată cu ei să-mi fie dragă şi mie. Dar n-a fost deloc aşa. Faptul naşterii mele n-a împiedicat ura să se reverse pretutindeni, semănând suferinţă şi moarte în calea ei. La umbra suferinţei mi s-au născut bunicii, apoi părinţii. Odată iviţi pe lume, aceştia mi-au spus: vezi-ţi de treaba ta, fiule, încă nu e timpul, du-te înapoi în viitor, acolo unde este locul naşterii tale. Şi m-am dus, scăpând astfel de o groază de dezastre şi de războaie.
Dar de ură tot nu am scăpat. Urmând exemplul bunicilor şi părinţilor mei, m-am născut la umbra suferinţei şi eu. Cu acelaşi gând ca în trecut: să însemn cu dragoste locurile prin care trec, folosindu-mi pentru asta sufletul, care ştiu că se va termina într-o zi. Şi să mă îndrept ca prostul spre viitor. Spre un viitor în care sunt sigur că n-o să mă mai nasc niciodată. Mi-ar trebui nişte părinţi pentru asta. Nu-i mai am. Tot ce mi-a mai rămas sunt sufletul despre care vorbeam şi cuvintele. Pot ele lupta împotriva urii? Pot ele să facă lumea aceasta mai bună? Nu ştiu. Şi mă tem că nu o să aflu niciodată.
În oglinda gândurilor se vede numai trecutul. Şi se mai vede un om care-mi seamănă. Acesta îmi strigă: Nu-ţi pierde speranţa! Mergi mai departe, încă mai există oameni care au nevoie de dragoste. Încă mai este nevoie pe lumea aceasta de sufletul tău!”
