Talciocul, manejul "geambaşilor" de cărţi interzise

"Târgul de carte": loc unde editurile de azi îşi expun titlurile scoase pe piaţă. Un spectacol periodic aproape monden cu lume elegantă care, are sau n-are treabă, se simte obligată să-şi facă drum pe acolo. Plus recenzii docte, strigate asurzitor de la mi­cro­foa­ne.

În urmă cu două decenii, "Târ­gul de carte" însemna cu totul altceva. Bineînţeles că era vorba tot despre cărţi. Mai precis, despre co­­merţul cu cărţi. Indiferent în ce loc func­ţiona era de fapt un soi de "labora­tor" unde se ex­perimentau rudimen­tele eco­no­mi­ei de piaţă. O lume paralelă care, ba­za­tă pe legea cererii şi ofertei, evolua pe două planuri distincte. Cel vizibil, la nivelul său cel mai de jos, era rudă bună cu bişniţa. Celălalt era o afacere fu­rişată pieziş, dincolo de muchia le­gii.

Vara anului 1989. O vară ternă, la fel ca toate cele de dinainte. Primăvara, Ceauşescu ne anunţase achitarea da­toriei ex­ter­ne. Răsuflasem uşuraţi, sp­e­­­rând că as­ta avea să ne schimbe via­ţa de zi cu zi. N-a fost să fie. Devenită par­­că şi mai ac­tivă, Europa Liberă vorbea despre evo­luţiile din "lagărul so­cia­list". Evoluţii pe care, sincer vor­bind, nu le credeam posibile şi la noi. Motiv pentru care ne refugiam, parcă şi mai abitir, în realitatea fictivă a lecturii. Acum unii se laudă că asta a fost o formă de rezistenţă pasivă. Poate! Oricum, cartea devenise o prezenţă constantă în viaţa noastră. Care carte? Oricare. În librării, "Şo­gu­nul", vândut la pachet cu "Ro­mâ­nia pe dru­mul fău­ri­rii societăţii so­cia­lis­te multilateral dez­voltate", dispărea ra­pid. Iar cărţile lui Breban, Buzura, Laurenţiu Fulga, Constantin Ţoiu şi Lăn­crănjan se vindeau, cel mai adesea, direct de sub tej­ghea. Iar dacă nu cunoşteai vreo li­bră­reasă bi­ne­voi­toa­re, nu era bai: dădeai o fugă până la «Târ­gul de carte»".
"LA ŞINĂ"
Era un "Târg" special care funcţiona ca anexă a "Talciocului". Găzduită cândva în Colentina, piaţa de vechituri fusese mutată mai întâi undeva, prin Ghencea, apoi în spatele Oborului, într-o zonă căreia i se spunea "La Şină". Era un spaţiu exotic, amestec de bazar şi magazin de antichităţi, unde în fiecare duminică puteai să găseşti de toate, de la mărunţişuri până la obiec­te rare, care acum se vând pe bani buni, doar prin consignaţii. Acolo, un întreg sector era rezervat negustorilor de carte. Să fim bine înţeleşi: cărţi vechi se vindeau şi oficial prin reţeaua anticariatelor de stat: încăperi de obicei modeste, cu rafturi strivite sub munţi de harţaloage banale.

Este drept că pe atunci se mai vorbea şi despre o "mafie a antica­rilor", dar nimeni nu ştia unde şi cum să o localizeze concret. Doar din când în când apăreau zvonuri insistente despre acest "regiment ocult" al lumii culturale. Dar şi despre cine ştie ce cărţi medievale, ori de vreun exemplar rarisim al "Bibiliei lui Cantacuzino", comori pe care cineva... l-ar fi vândut cuiva... Poveşti? Ade­vă­ruri? Nu conta! Pentru că în acest do­me­niu, singura vizibilă şi funcţională era lumea negustorilor de cărţi din Obor. Dacă aveai răbdare şi nu erai ex­cesiv de strâns la pungă, acolo găseai cam tot ce-ţi doreai. "Delirul" şi "Cel mai iubit dintre pământeni", dis­pă­ru­te de mult din librării, se cumpărau "La şină" pentru 100, respectiv 250 de lei. Iar cu doar câteva zeci de lei puteai cumpăra cărţi de aventuri ori din cele siropoase din colecţia "Romanului de dragoste". Fiecare după gust şi după banii disponibili.
CIRCUITUL SUBTERAN
Toate acestea se vindeau pe faţă, fără multă fereală din partea negustorilor. Dar tot acolo exista şi un circuit ascuns, pe care umblau cărţi des­pre care se spunea că sunt interzise. Iar unele dintre ele chiar erau cu adevărat. Bucureşteanul Ma­rian To­ma a fost implicat, în mod direct în acest "joc secund", derulat la margi­nea legii. O lume pestriţă în care am pătruns prin 1985. Eram inginer, câştigam destul de bine. Dar în lipsa altor tentaţii mă refugiasem şi eu, la fel ca mulţi alţii, în lectură. Pasionat de exotismul culturilor orientale, devorasem cam tot ce apăruse la noi. Din păcate, lista nu era prea lungă. Şi asta datorită Meditaţiei Transcendentale. Un scandal bizar, izbucnit în 1982, când autorităţile au fost lovite de o fobie devastatoare: frica de "secte". Scandalul a trecut, dar fobia a rămas. Iar printre victimele ei s-au aflat şi cărţile despre Orient care practic au dispărut din circuitul public. Fără o decizie oficială, lucrările lui Sergiu Al George au intrat pentru ani buni într-un nemeritat con de umbră. Şi nu doar ele: aceeaşi soartă au avut-o şi cărţile lui Mircea Eliade.

"Târgul de carte": loc unde editurile de azi îşi expun titlurile scoase pe piaţă. Un spectacol periodic aproape monden cu lume elegantă care, are sau n-are treabă, se simte obligată să-şi facă drum pe acolo.
Motiv pentru care "Istoria Religiilor" devenise o comoară bibliofilă, inclusă în circuitul ocult al "Târgului de carte". Despre cărţi străine din acest domeniu nici nu putea fi vorba. Două-trei sute de lei erau pe atunci bani frumoşi, pe care doar cei pasionaţi îi dădeau pe o carte. Pasionaţi care, în mod neaşteptat, erau destui. Când am început eu să-l frecventez, "Târgul" funcţiona în Ghencea. Îmi doream "Cartea Morţilor Tibetani", pentru care eram dispus să dau oricât. Întrebând în stânga şi-n dreapta, am ajuns la taraba unui individ care chiar ştia la ce mă refer. Ba mai mult, mi-a zis că-mi va aduce acea carte ciudată peste o săptămână, maxim două. Şi s-a ţinut de cuvânt. Apoi, în următoarele câteva luni mi-a făcut rost de alte câteva lucrări la care visam de mult. De fapt, era vorba de copii xerox ale unor cărţi. Erau atât texte orientale clasice, traduse în franceză, singura limbă străină accesibilă mie, cât şi lucrări apărute în străinătate sub semnătura unor mari specialişti ai domeniului.

În privinţa procurării acestui tip de cărţi, Bucureştiul era împărţit, pe atunci, între două-trei echipe de "fur­ni­zori". Care nu se deranjau una pe alta. De fapt, în 1989, pentru aceste gru­puri, târgul de carte de "La şină" era un paravan, menit să ascundă o altă afacere: comerţul cu cărţi in­ter­zise. Într-un fel, acestea erau ceea ce, referindu-se totuşi la un alt tip de pro­duc­ţii literare, Occidentul le denumea "samisdat"-uri. Un termen ciudat, care acolo, afară, definea un gest de re­zistenţă culturală, subversivă în ra­port cu regimul. Sincer vorbind, nu este prea clar dacă aici la noi exista per­cepţia unui unui act de revoltă. Acum, nici măcar Marian Toma, im­plicat în acest fenomen, nu este prea con­vins că i-a înţeles chiar toate de­desubturile. "Cu timpul, m-am îm­prie­tenit cu Relu Sterian, "furnizorul" acelor rarităţi. Era un om pasionat de cărţi. Dar nu numai atât. Era un om care chiat trăia de pe urma cărţilor.
CIRCUITUL CLIENŢILOR
Vremuri ciudate pe care Marian şi le aminteşte totuşi cu plăcere. "Am luat mai multe cărţi de la Relu. Cărţi pe care le am şi acum. Era un om prudent, dar în timp i-am câştigat încre­de­rea atât cât să mă lase să pătrund în «bucătăria» afacerii. Bine organizat, el avea un «catalog editorial» cu câteva sute de titluri dintr-o paletă largă de domenii. Lucrările de orientalistică, de un înalt nivel ştiinţific, erau completate de altele, ceva mai uşoare, despre ezoterism. În timp, m-am lăudat pe la prieteni cu acele cărţi de care făcusem rost. Iar unii dintre aceştia le-au dorit şi ei. De aici până la ideea de a-mi crea propria reţea de «beneficiari» a mai fost doar un pas. Pas pe care l-am parcurs, de comun acord, cu Relu. Până atunci, el îşi avu­sese propria sa «filieră», compusă din câteva sute de clienţi. Cărora în scurt timp li s-au adăugat alte aproape două sute cu care eu am intrat în contact.

Practic, lucrurile păreau relativ simple. Mergeam în Obor, «la Şină», cu copiile xerox a două-trei lucrări pe care le procura Relu. Dacă vreun client dorea vreuna dintre cărţi, îi luam telefonul cu promisiunea că în două-trei zile avea să-şi primească lucrarea dorită. De fapt, la fiecare ieşire, erau cel puţin patru-cinci doritori. Uneori chiar mai mulţi. Când începeam să am cu adevărat încredere în ei, le arătam tot «planul editorial» din care ei îşi alegeau ce doreau. Apoi, era trea­ba lui Relu, care în scurt timp procura atât copiile pentru clienţii lui, cît şi pentru ai mei. Apoi îl sunam pe om, îi duceam cartea şi îmi luam banii. O parte erau «comisionul» meu. Restul ajungea la «furnizorul» primar. Adică la Relu. Care, ulterior, achita şi el ce era de achitat pe restul «filierei». Plus, bineînţeles, propriul său «comision».
FILIERA
Ce se afla totuşi în spatele acestui «circuit»? Marian Toma ştie foarte vag. De fapt, nu ştie. «Relu mi-a spus că are re­laţii la marile biblioteci, de unde poate împrumuta orice carte pentru o zi-două. Rapid mi-am dat seama că o bună parte din ele veneau din fondu­rile «speciale», inaccesibile publicului obişnuit. Cum ajungea omul meu la ele? Nu m-a interesat. Singurul fapt care-mi cam dădea fiori era că el avea acces aproape nelimitat la un xerox, unde făcea oricâte copii era nevoie. Şi asta într-un timp în care mijloacele de mul­tiplicare şi difuzare a informaţiei erau ţinute sub un control strict.

Apoi, prin '88-'89, am început să «lansăm» pe piaţă diferite ciudăţenii de cărţi ca­r­e ne erau cerute, iar omul meu fă­cea rost de ele. Atunci am avut în mână şi am difuzat «Protocoalele secrete ale în­ţelepţilor Sionului», copie după o ediţ­­ie interbelică, semnată de Moţa. În­ţelegi? De Ion Moţa, căpetenia le­gio­nară. Plus multe cărţi scrise de Cioran şi de alţi mari români din exil. Am avut în mână şi cărţi legate de le­gio­nari. Cărţi despre care eram absolut sigur că n-au cum să nu fie interzise. Tot atu­­n­ci am avut şi «Profeţiile lui Sundar Singh», indianul despre care se spu­nea că ar fi afirmat că România va fi vii­torul centru spiritual al lumii. De unde au venit toate astea? Nu m-am întrebat niciodată cum de ajun­­gem noi la ele. Şi cum de nu ne îm­­pie­dica absolut nimeni să le îm­prăş­tiem la cei care şi le doreau. Nu ştiu, poate că era inconştienţa aventu­rieră a tine­re­ţii. Pe Relu l-am mai vă­zut de câteva ori, prin '90-'91, după care i-am pierdut urma. Cine o fi fost în realitate acest prieten al meu? Ha­bar n-am, iar acum chiar că nu mai con­tează".