În anul 2002 am început să scriu un reportaj despre „trenul foamei”, sau „trenul blatiștilor”, pe ruta București Titan Sud - Oltenița, dar abundența de știri la televiziuni pe aceeași temă m-a făcut să nu-l mai finalizez. Dar am călătorit cu acel tren. Între timp, CFR Infrastructură a vândut acea rută unui operator privat iar CFR Călători a renunțat la trenurile spre Oltenița pentru că erau nerentabile: nu cumpăra nimeni bilet.
Să ne întoarcem în timp. În urmă cu 17 ani, ca să ajungi la Oltenița era o singură variantă: trenul din gara Titan Sud, la stația de metrou Republica. Transportul cu microbuze nu luase amploarea de azi și nici nu ar fi fost rentabile deoarece transportul cu trenul era aproape gratis. Mai exact era gratis pentru CFR Călători, pentru că, în realitate, fiecare pasager dădea 1-2 lei „nașului”, iar trenul, cu 5-6 vagoane, era plin-ochi. Eu am cumpărat bilet. Am surprins-o foarte tare și pe doamna de la casierie cu cererea mea. „Un bilet ați spus? Un moment, vă rog, să caut”. Foarte probabil ca nimeni să nu mai fi cum- părat un tichet de călătorie de ani buni. Am primit biletul. Ștampila mecanică aplicată avea la dată anul... 1999. Eram în 2002.
Am urcat în tren. Vagoane vechi, mai potrivite pentru casare decât pentru călătorie. Nu se închideau ușile, geamurile, care nu erau sparte, nu se închideau bine, canapelele erau rupte și tăiate. Despre toaletă nu este cazul să povestesc nimic. Amețea și musca. Călătorii erau navetiști care se cunoșteam de ani de zile. Eu eram intrusul care nici loc pe banchetă nu avea cum să obțină. Erau rezervate pentru prietenii de șeptic, tabinet sau 66. Alții jucau table sau dame. Modul lor de a face să treacă vremea mai ușor, pentru că-i aștepta un drum lung.
În 2002-2004 au fost organizate mai multe razii, împreună cu jandarmeria, pentru a-i depista pe călătorii fără bilet. S-a constat că nimeni nu achitase călătoria, pasagerii fiind lăsați în câmp. Dar situația nu s-a schimbat. A continuat obiceiul mersului cu «nașu’» până când CFR Călători a renunțat la ruta București-Oltenița.
Am stat mai mult în picioare. Mi-am zis că nu este cazul să mă plâng. Mă gândeam că cei 60 de kilometri până la Oltenița nu vor dura o veșnicie. Mi-am zis că într-o oră, maximum o oră și jumătate sunt la Oltenița. Nu m-am gândit nicio secundă că această distanță ar putea fi parcursă în aproape 5 ore. Și nu fuseseră accidente, inundații sau alte calamități. Pur și simplu trenul mergea foarte încet pentru a se mai putea urca sau coborî, chiar și în câmp, alți călători. Îmi aduc aminte că s-a tras de 18 ori semnalul de alarmă doar ca unii să se urce din fața casei sau să coboare direct acasă, deși gara era la câteva sute de metri depărtare. Ce m-a surprins atunci a fost că nimeni nu era deranjat de întârzierea asta. Își vedeau liniștiți de jocul de cărți sau de băutura din cănile de inox, „rezistente la orice”. Era ritualul lor zilnic. Pe lângă asta, puteai tăia fumul de țigară cu cuțitul. Deși era destulă ventilație, geamuri sparte, cu atâtea uși deschise, norul de fum de țigară... era lipit de vagon.
Bănuit că sunt spion
Vine și nașul. Se salută golănește cu pasagerii. Se știu de ani de zile. „Cum e tariful, azi, șefule?”. „1 leu până la Budești, 2 lei după”. Eu dădusem 6,5 lei pe bilet. I-l întind. Niciodată nu am văzut o figură mai surprinsă. Se uita la el cu ură. „E vechi, e din 99. Nu e valabil”, îmi zice. „Ba este cumpărat chiar azi, cu 10 minute înainte să urc în tren”. Sincer, credeam că mă va amenda pentru simplul fapt că eram singurul plătitor de bilet din tot trenul, după aproximarea mea, circa 1.000 de călători. Și cu siguranță m-ar fi amendat dacă... ar fi avut la el carnețelul acela cu chitanțe pentru amendă. Avea în spate și o „armată” de complici care m-ar fi dat jos din tren chiar în câmp. Eram intrusul care nu a dat 2 lei până la Oltenița. Comisesem infamia de a da „statului” 6,5 lei. Nu le eram deloc util. Am încercat să le explic că dacă nimeni nu plătește bilet, cândva acest tren se va desființa, pentru că nu produce nimic. „Este trenul nostru. Stăm în trenul ăsta mai mult decât cu familia sau la serviciu”. I-am liniștit când le-am spus că sunt de la un ziar și că nu mă interesează să provoc vreun scandal. Nașul, însă, a stat tot timpul cu ochii pe mine. M-am mutat în alt vagon... a venit după mine. M-am mutat iar... din nou după mine. „Șefu’, i-am zis, nu sunt nici spion, nici supracontrol. Sunt de la un ziar și am o treabă la Oltenița. Mâine mă întorc la București”. „Ia avionul. Dacă te prind în trenul meu, te dau jos. Poți cumpăra și 1.000 de bilete, că tot te dau jos din trenul meu. Ăsta e trenul meu, aici eu sunt șeful!”.
Trecuse o oră de când plecasem din București și nu ajunsesem nici măcar la Cucuieți, la doar 18 kilometri de Capitală. Dar trenul oprise de câteva ori „să-i lase pe oameni acasă”.
„Când 1.000 de oameni îți bagă fiecare 1-2 lei în buzunar, trenul merge cum vor ei. Sunt mulțumiți și nașii, și mecanicii, că împart «prada»”, Călător în 2002
Până la Budești a tot oprit, chiar și din kilometru în kilometru. Marea masă a călătorilor erau din Gălbinași, Vasilați, Frunzărești, Tânganu. Apoi, de la Buzești pot spune că trenul s-a eliberat. Din mia de pasageri am mai rămas cel mult 100. Acum mi-a fost simplu să abordez navetiștii. Nu mai erau „gașcă”, nu mai erau cu ochii în cărți sau table. I-am întrebat ce vor face dacă ruta asta București-Oltenița se va închide, pentru că la CFR Călători sunt pierderi mari și că exista zvonul că vor desființa traseele nerentabile. „Dacă suspendă trenul... murim. Nu am cum să dau 13 lei pe zi, dus-întors. O să plec în Spania sau Italia”.
Am ajuns la Oltenița la ora 22.45. Plecat din București la ora 18.00. Aproape cinci ore pentru 60 de kilometri, pe calea ferată, cu prioritate, fără semafoare, fără ambuteiaje. Dar, când circuli cu niște mărunți dați nașului...
Până la plecarea trenului de întoarcere am stat în bufetul gării. Surpriza mea a fost că nu toți au plecat spre casele lor. Câțiva au rămas, alături de mine în gară. Apoi am observat că au avut musafiri. Le-au adus pachete, genți, apoi i-au lăsat. „Nu mergeți acasă?”. „Nu am timp. La ora 7 trebuie să fiu la obiectiv. Sunt paznic. Dar dorm în tren. Și când mă duc, și când mă întorc”. „Dar acasă?”. „Când îmi dă patronul liber. O zi-două. În rest nu am când. Trenul ăsta e casa mea. Petrec mai mult timp în blestematul ăsta de tren decât cu nevasta”.
În gara din Oltenița veneau familiile să le aducă schimburi, mâncare, chiar și bani. Navetiști rămâneau la crâșma din gară așteptând trenul înapoi spre București.
Trenul a plecat înapoi spre București la ora 2,30. Mi-am cumpărat bilet de la casa din gara Oltenița, și iar am produs stupoare. „Chiar vreți să luați bilet?”.
Drumul de întoarcere s-a desfășurat după același tipar. Primii ocupau banchetele pentru restul navetiștilor care urmau să urce. „Să tragi semnalul înainte de Curcani, să urce și Costică!”. „Îl trag, nu uit”.
La întoarcere a fost alt controlor, dar tot pe 1-2 lei s-a călătorit. Și pe el l-am surprins cu „cartonașul” de 6,5 lei. A făcut o față de parcă i-aș fi luat lui banii din buzunar. Nu avea nici clește cu care să compoteze biletul! În rest, nu era deranjat că trenul se oprea în câmp să mai urce și alții. Am ajuns la București cu 10 minute înainte de ora 7, aproape 5 ore de „călătorie”, iar trenul s-a golit imediat. Eu am mai stat să văd dacă se va face curățenie în vagoane. Nu s-a făcut.
Pe aceeași rută, trenurile private au devenit rentabile
Cum era de așteptat, în 2012 CFR Călători a renunțat la ruta București-Oltenița, pentru că era nerentabilă. Era evident atâta timp cât nimeni nu cumpăra bilet. Traficul a fost preluat de un operator privat, Trans Feroviar Călători (TFC). Acesta a adus vagoane noi și a instituit regula: „Toată lumea cumpără bilet! Gata cu mersul cu nașul!”.
Acum nu mai este „spectaculos”. E doar o călătorie normală cu trenul
După 17 ani am mers din nou la gara Titan Sud. Situația nu se poate compara cu ce era în 2002. Trenuri curate, iar călătoria, care acum chiar se poate numi „călătorie”, durează mai puțin de o oră și jumătate până la Oltenița. Biletul costă 8 lei și, de câțiva ani, se poate achiziționa și online. Mai mult, pasagerii au și internet gratuit.
Am stat de vorbă cu un naș al operatorului TFC. „Știți, probabil, că pe vremuri acest tren era numit «trenul blatiștilor» sau «trenul foamei». Nimeni nu cumpăra bilet”. „Da, cunosc. Am avut mari probleme la început până i-am obișnuit că nu mai merge «cu nașu’». Dar s-au dat pe brazdă. Le oferim confort, curățenie în vagoane și e mai ieftin biletul decât era înainte la CFR. În plus, înainte era un tren dimineața și unul seara. Noi avem 12 trenuri dus, 12 trenuri întors. Dimineața și seara pleacă și din oră-n oră”. „Până la Oltenița facem o oră și 20 de minute. Ar merge mai repede, dar sunt câteva zone cu restricție de viteză. Șina este veche și nu vrem să riscăm nimic. Sunt multe stații și, fiind tren Regio, fostele «personale», oprește în toate stațiile și haltele. Dar nu mai este ca pe vremuri. Toți cumpără bilet, nimeni nu mai trage semnalul de alarmă aproape de casă”.
Întrebarea rămâne. Cum de un operator privat este în stare să facă rentabilă o rută pe care CFR Călători mergea în pagubă? În plus, privatul a suplimentat trenurile, de la 5 pe zi, la 12. „Așa este la stat. Nimeni nu are interesul să se facă profit”, îmi spune nașul. „Credeți că mie nu mi-ar conveni să iau și salariu și să iau 2-3 lei de la călători? Aș face, probabil, 7-800 de lei doar la un dus până la Oltenița. Dar nu riscăm așa ceva. Odată că dacă nu se vând bilete, nu se încasează bani, patronul desființează ruta și eu rămân pe drumuri. În plus, risc și pușcăria. Nu e nimeni dispus să riște așa ceva”.