Istoria poporului român din acea perioadă a fost una zbuciumată, dar și plină de figuri legendare despre care ne amintim cu mândrie peste ani. Este şi cazul lui Nicolae Labiș a cărui comemorare reuşeşte să trezească în noi sentimentul mândriei că națiunea română mai are resurse pentru renașterea spirituală şi pe care mulţi critici îl considerau un veritabil urmaş al lui Eminescu, cel care până la 21 de ani a reușit să se impună ca lider al epocii sale. Ceea ce a urmat şi felul în care şi-a găsit sfârşitul Nicolae Labiş continuă să fie o sursă de teorii şi mistere.
Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935, la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judeţul Suceava, într-o familie educată. Mama sa, învățătoarea Ana-Profira, era originară din Toplița, un sat vecin cu Humuleştii, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ştefan şi Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Tatăl lui Nicolae Labiș, Eugen Labiş a fost fiu de brigadier silvic și, ca absolvent al Şcolii Normale din Iaşi, era din 1931 învăţător. În afară de Nicolae, familia Labiş familia a mai avut două fiice, Margareta şi Dorina.
La vârsta de 5 ani, Nicolae Labiș a învățat să citească de la elevii mamei sale, printre primele lecturi fiind "Capra cu trei iezi". În anul 1942 a urmat şcoala primară în satul natal, în clasa mamei sale. Odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial familia sa s-a refugiat în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel, unde Nicolae a urmat clasa a III-a.
În 1944, Nicolae Labiş a scris prima poezie ”S-a întors Vasilică din război!”, iar din 1946 a urmat cursurile la liceul „Nicolae Gane” din Fălticeni. Ca elev, a participat la organizarea de şezători literare, jucând 13 ani într-o piesă de Shakespeare, "Femeia îndărătnică", pe o scenă improvizată în Poiana Mărului.
În noiembrie 1950, Nicolae Labiş a fost cel mai tânăr dintre participanții la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, iar în mai 1951 a obţinut premiul întâi, la Olimpiada naţională de limba română care a avut loc la Bucureşti.
Nicolae Labiş a debutat publicistic la vârsta de 15 ani, în ziarul „Zori Noi”, din Suceava și mai târziu a fost redactor la „Contemporanul”, apoi la „Gazeta literară”. Singurul volum tipărit în timpul vieţii a fost „Primele iubiri”, dar lucra la volumul „Lupta cu inerţia”, care nu a mai văzut lumina tiparului în timpul vieții sale deoarece Nicolae Labiș s-a stins din viaţă în 1956, la numai 21 de ani, în urma unui grav accident de tramvai.
Încă de la început trebuie să observăm că moartea lui Nicolae Labiș nu este întâmplătoare. În acea perioadă, în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria au avut loc mai multe revolte anticomuniste. Mişcarea din Polonia a dus la înlăturarea oamenilor puşi de URSS şi impunerea propriului lider. Inspiraţi de modelul polonez, studenţii unguri au creat propria lor mişcare la 16 octombrie 1956, au refuzat să mai facă parte din Uniunea Studenţilor Comunişti şi au constituit propriul lor organism. Sute de mii de maghiari au cerut demisia guvernului comunist şi au protestat pe străzile principalelor oraşe. Revolta maghiară a fost reprimată de intervenţie brutală a armatei sovietice. Cu toate că mişcările studenţeşti din 1956 nu au reuşit să determine o schimbare de regim, acestea au arătat că exista un puternic curent împotriva comunismului şi un tineret dispus să facă sacrificii pentru exprimarea punctului său de vedere.
Totodată în primăvara lui 1956 studenţii români începuseră să-şi manifeste tot mai deschis nemulţumirile. Având în vedere evenimentele din Ungaria, autorităţile comuniste din România au început să monitorizeze mai atent zonele universitare, dar totodată doreau să „adoarmă” nemulţumirile studenţilor prin îmbunătăţirea vieţii studenţeşti.
Autorităţile din România erau conştiente de existenţa unei posibile mase critice în rândul studenţilor, deoarece erau semnalate mai multe cazuri de studenţi care „făceau agitaţie”, dar erau menţionate și cazurile unor studenţi care îşi îndemnau colegii la solidarizare cu studenţii polonezi şi cehi, precum şi la acţiuni care să ducă la schimbarea guvernului.
La Universitatea C.I. Parhon, Mustaţă Constantin, student în anul I al Facultăţii de Ştiinţe Juridice, a fost surprins scriind pe perete: ”Studenţii cehoslovaci sunt în grevă împotriva comunismului, studenţii români ce aşteaptă?”.
În acea perioadă studenţii erau întrebați pe stradă: ”Ce aşteaptă?”, ”Ce fac?”.
Informatorii Securităţii din universităţi raportau despre întâlnirile care aveau loc pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin unde se comentau ultimele ştiri auzite la posturile de radio străine. La Bucureşti, grupurile cele mai active au fost cele din facultăţile de Ştiinţe Juridice, Filologie, Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filosofie, precum şi la Institutul Medico-Militar. A fost mult mai rezervată reacţia studenţilor de la majoritatea instituţiilor de învăţământ tehnic (Petrol şi Gaze, Agronomie), de la facultăţile de Matematică, Geografie şi Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi de la Institutul de Ştiinţe Economice.
O primă manifestare a pornit de la studenţii Facultății de Filologie care l-au cheamat pe Iosif Chişinevschi, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziţia sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări comuniste din estul Europei, în România, Gheorghe Gheorghiu-Dej continua să conducă ţara cu aceleaşi metode autoritare. Totuşi s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susţinând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hruşciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej.
Întrebările, care nu ridicau probleme de ordin ideologic, erau de forma unor proteste, dintre care amintim:
”Dacă regimurile din cele două ţări sunt identice şi internaţionalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, din moment ce această provincie este românească din punct de vedere istoric?
De ce ţăranii sunt nevoiţi să facă coşciuge pentru copii folosind ulucele de la garduri când România are o producţie însemnată de lemn?
De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o ţară agricolă?
De ce se cumpără vin artificial din Bulgaria?
De ce nu există peşte pe piaţă?
De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preţ care nu acoperă nici măcar costul lăzilor de ambalaj?
De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor proiecte pentru uzinele de prelucrare a gazului metan?”
În acelaşi timp, mediile studenţeşti au fost puse sub supraveghere, iar principalii organizatori ai acţiunilor de protest au fost demascaţi în şedinţe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizaţie, se cerea eliminarea lor din facultăţi, fiind declarați elemente duşmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele nu au făcut nicio analiză a temeiniciei acuzaţiilor aduse şi i-au exmatriculat pe cei vizaţi, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învăţământ superior, acţiunile fiind coordonate de organizaţiile de partid din universităţi, precum şi de catedrele de Marxism-Leninism.
Mai trebuie amintit faptul că în acea perioadă, în multe dintre instituţiile de învăţământ superior, dar și în unele licee, au început proteste în timpul cursurilor politice şi ale celor de limba rusă, iar în faţa ostilităţii studenţilor, mai mulţi profesori au fost siliţi să plece de la catedră.
La Cluj, pe 24 octombrie 1956, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială”, la care au participat circa 300 de studenţi de la ambele Universităţi, „Babeş” şi „Bolyai”, și care erau nemulţumiţi de supraîncărcarea programului de studii, de prezenţa obligatorie la cursuri, de criteriile şi modul de acordare a burselor studenţeşti. Studenții au decis convocarea unei mari adunări care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraş, dar iniţiativa a rămas nefinalizată deoarece iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi. Balázs Imre şi Aristid V. Târnovan, studenţi la Institutul de Arte Plastice au fost acuzaţi de acţiune de „agitaţie publică”, fiind condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj la câte 5 ani închisoare corecţională.
Ca urmare a încercării de organizare a unei revolte studenţeşti, la Timişoara au fost arestaţi aproximativ 2000 de studenţi în zilele de 30 şi 31 octombrie. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care manifestaţia de la București a fost amânată pentru ziua de 5 noiembrie 1956 în Piaţa Universităţii. Studenţii Facultăților de Filologie şi Ştiinţe Juridice au elaborat o serie de manifeste pe care erau scrise mesaje ca: „Jos rusă şi marxismul”, „Vrem ştiinţă, nu politică în universitate” şi „Urmaţi exemplul studenţilor unguri, cehi şi poloni”, însă difuzarea acestora a fost sistată odată cu primele arestări ale opozanţilor.
În dimineața zilei de 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piaţa Universităţii cu camioane în care soldaţii, înarmaţi cu arme automate, erau aşezaţi pe bănci gata de intervenţie. Toţi cei care doreau să participe la manifestaţie s-au lămurit asupra situaţiei din momentul intrării în piaţă, dar nu s-au oprit. Ceea ce nu ştiau, era că la intrările în piaţă se aflau membrii de partid din diferitele facultăţi care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă.
La 13 noiembrie 1956, în şedinţa Biroului Politic, s-a decis ca Ministerul Învăţământului să întocmească un “program concret de măsuri care să ducă la îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor”. Primii vizaţi au fost foştii deţinuţi politici din perioada 1945-1954, cărora li se permisese revenirea în facultăţi între anii 1955-1956, deşi marea lor majoritate nu a fost implicată în mişcările de protest. Această măsură a fost cerută explicit de Nicolae Ceauşescu într-un discurs ţinut la Bucureşti la 15 noiembrie 1956. Tot în aceeaşi perioadă, Virgil Trofin, secretar al Comitetului Central al UTM, cerea demascarea tuturor opozanţilor declarând: “Trebuie să ştim câţi duşmani există în ţara noastră şi încearcă să lupte împotriva partidului nostru”.
Unii dintre studenţii condamnaţi au murit în timpul detenţiei, iar aici amintim cazul studentului Ştefan Negrea, de la Facultatea de Filologie, mort la Gherla pe 3 noiembrie 1958. Majoritatea studenților au condamnați sau exmatriculați, însă şi-au văzut întreaga viaţă distrusă de un ideal politic.
Unii dintre prietenii și colegii lui Nicolae Labiș, dintre care amintim Ioan Holender și Paul Goma, au fost arestați, interogați, judecați, închiși și eliberați. Subiectul anchetelor securității din acea perioadă a fost legătura unor studenți și tineri scriitori cu Nicolae Labiș. Trebuie precizat faptul că nu este întâmplătoare legătura între Revoluția din Ungaria din toamna 1956 și dispariția poetului în toamna aceluiași an. Împrejurările morții poetului sunt și până astăzi neclarificate, deși s-a vorbit mult despre moartea lui.
Întrebarea care intervine și care ar trebui să ne preocupe este dacă Nicolae Labiș a fost lichidat de Securitate!
Cert este că în acea perioadă, într-o gazetă din Budapesta, au apărut în limba maghiară două poezii, fapt care nu a fost pe placul conducerii de la București. Și în acest caz întervine o întrebare: a fost pedepsit pentru faptul că susținea ideile revoluției de la Budapesta?
Într-o seară de decembrie, se pare că doi bărbați l-au îmbrâncit sub roțile unui tramvai care se deplasa între biserica și spitalul Colțea și Muzeul Șuu. Când s-a stins, câteva zile mai târziu, pe 22 decembrie, la spital din str. Ion Mincu, Nicolae Labiș nu a avut lumânări la căpătâi, ci doi securiști. “ Îl interogau și atunci. În 1972 mi-a povestit Zaharia Stancu (declara Mircea Dinescu ) … în biroul lui somptuos: Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătâi la spital? Doi stăteau la căpătâiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, în ’56, într-o revistă maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!”.
Ironia face ca acea noapte să fie prima în care tramvaiele circulau și după miezul nopții. “A fost dus imediat la Spitalul Colțea, dar fiind fără speranță de supraviețuire, nu au vrut să-l țină bolnav acolo. A ajuns apoi la Spitalul nr. 9, dar nici aici nu au vrut să-l țină. Într-un final a fost acceptat la Spitalul de pe strada Ion Mincu”, declara un martor.
Într-o cameră de spital, după zile de agonie şi disperare, Nicolae Labiş a înțeles că drumul lui prin această lume era aproape de final, că destinul sau o mână ”prietenoasă” a destinului îl împinsese în acea noapte fatidică de 10 decembrie, când a fost accidentat de tramvai în staţia de vis-a-vis de Spitalul Colţea. Transportat la spital, a fost dignosticat cu traumatism cranian şi al coloanei vertebrale. Spre dimineață, a fost transferat la Spitalul de urgenţă, unde dându-și seama de aproprierea sfârșitului îi va dicta prietenului său, Aurel Covaci, poemul Pasărea cu clonț de rubin.
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...
O poezie mărturie despre care Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <
Steliana Pogorilovschi (Stela Covaci) declara despre evenimentele premergătoare sfârșitului tragic următoarele: „Labiş îmi mărturisise adeseori că trebuie să-şi asculte raţiunea şi să plece cât mai grabnic din capitală. Ceruse într-o scrisoare către părinţi să-i pregătească o cameră pentru un popas mai lung de reculegere. Nu mai avea niciun motiv să rămână în capitală. Fusese dat afară din serviciu [de la Gazeta Literară], banii încasaţi pe primul volum îi cheltuise pe toţi, era nemulţumit de prima lui cărţulie de poezie, considerând-o drept depăşită. Volumul în pregătire, Lupta cu inerţia, era primit în redacţii cu multă reţinere. Mereu era sfătuit să facă modificări, să scoată poeziile incomode. În organizaţia UTM i se propunea excluderea (a câta oară?). După câte ştiu s-a ţinut o şedinţă de demascare şi de excludere chiar imediat după accident. Istoricul literar Alexandru Oprea a luat cuvântul în acea şedinţă propunând sancţionarea poetului muribund.”
Imre Portik reda în volumul său conversaţia pe care a avut-o cu poetul, vizitându-l la spital: La întrebarea "Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?", Labiş a răspuns: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost". "Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?" "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva..."
"De cine, îl cunoşti?" "Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea."
Conform lui Portik Imre, din discuţia ulterioară pe care acesta ar fi avut-o cu Maria Polevoi, femeia ar fi ascuns în declaraţia oficială, de teamă, lucruri esenţiale. "El, fiind penultimul din grup şi mai apropiat de tramvai decât oricare altul, am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce Poetul dispăruse", i-ar fi mărturisit Maria Polevoi la câteva zile după accident. Numai că, după moartea poetului, nimic şi nimeni nu au putut-o convinge să-şi schimbe declaraţia. "Dacă vreţi să aflaţi ceva de la mine, duceţi-vă la Procuratură şi citiţi declaraţia mea. Altceva nu ştiu, decât ce e scris acolo. Ăsta e răspunsul meu la invitaţia dumitale şi să nu mă mai deranjezi. De fapt, nici nu ştiu cine eşti. Nu te-am întâlnit niciodată şi nu te cunosc..."
„La spital, Labiş mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capşa, apoi însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria» din Piaţa Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane:„Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei»“, a povestit Mihai Stoian, prietenul lui Nicolae Labiş, pentru revista „Luceafărul“, una dintre ultimele discuţii purtate cu poetul.
Astăzi, când comemorăm 67 de ani de la moartea lui Nicole Labiș, poetul genial rămâne un vis întrerupt, un veritabil urmaş al lui Eminescu, cel care a reușit ca până la 21 de ani să se impună ca lider al epocii sale. Cu o sensibilitate adâncă și cuvinte ce pătrundeau în suflete, Nicolae Labiș a fost mai mult decât un simplu poet, a fost o lumină ce a strălucit în întunericul timpurilor sale.
Cu fiecare strofă, el a țesut poezii care răsună în inimile noastre și care, chiar și după atâția ani, continuă să pătrundă în adâncul ființei noastre. Nicolae Labiș a fost nu doar un simplu cronicar al vremurilor, ci și arhitectul unui univers poetic ce îmbrățișează durerea, iubirea și frumusețea lumii, iar în cuvintele sale, s-a oglindit atât zbuciumul epocii, cât și strălucirea unui spirit ce nu poate fi stinsă de timp.
Astăzi, suntem datori să păstrăm vie flacăra pe care a aprins-o în sufletele noastre. Nicolae Labiș nu a fost doar un poet, ci o comoară de înțelepciune și frumusețe care merită să strălucească mereu în constelația literaturii române. În inimile noastre, el nu moare niciodată – rămâne mereu un călăuzitor al spiritului nostru, un maestru al cuvântului care ne îndeamnă să visăm și să iubim în ciuda tuturor obstacolelor.
Lui Nicolae Labiș îi datorăm o parte din frumusețea limbii și a sufletului nostru colectiv, iar astăzi, când privim înapoi spre trecut, suntem mângâiați de amintirea sa și inspirați să continuăm să visăm, să iubim și să scriem, în numele unei moșteniri literare ce nu cunoaște sfârșit.
Ciprian Demeter