Când a făcut ultima mare predicție - cea despre revenirea inflației - avea peste 90 de ani. Era 2016. Lumea îl privea cu condescendență, ca pe un bătrân care mai ține cursuri din amintiri. Dar timpul i-a dat dreptate.
Greenspan spunea atunci, pentru Bloomberg, că dobânzile excepțional de mici din piață nu pot dura. Că inflația, aparent îngropată sub valul de lichiditate al băncilor centrale, va reveni. Și că randamentele obligațiunilor americane pe 10 ani vor urca din nou la 3, 4 sau chiar 5%, explicând că istoric cam pe acolo s-au situat randamentele.
O profeție care părea absurdă în 2016, când randamentele erau sub 2%, iar inflația abia mișca în jurul unui 1% timid. Dar el știa ceva ce ceilalți uitaseră: nu există bani ieftini fără costuri. Așa cum Milton Friedman amintea că nu există prânz gratis!
„Avem de-a face cu o întreagă structură de ajustări care au avut loc, practic din 2008, care trebuie anulată, iar asta nu se va face fără probleme”, spunea Greenspan. În traducere liberă: sistemul financiar mondial a fost ținut în viață artificial, cu perfuzii monetare. La un moment dat, perfuzia trebuia oprită. Iar când s-a întâmplat, șocul a venit exact așa cum îl anticipase bătrânul.
Pandemia a fost doar scânteia. Lichiditatea acumulată în zece ani de dobânzi zero s-a aprins brusc, ca o baltă de benzină sub un chibrit. America a văzut din nou inflația la peste 9%, cel mai mare nivel din ultimii 40 de ani. Dobânzile pe termen lung au urcat la aproape 5%. Exact acolo unde Greenspan spusese că se vor duce.
Ce-l făcea să vadă lucrurile așa limpede, la o vârstă la care alții abia mai urmăresc știrile? Poate memoria lungă. Sau poate doar instinctul unui om care crede în ceea ce piețele au uitat: că inflația e o boală morală înainte de a fi una monetară.
Sunt multe explicații posibile, dar una e certă: pierderile de productivitate se văd peste tot în lume, nu doar în America. Din China până în Germania, economiile dezvoltate se mișcă tot mai lent, sub greutatea datoriei și a birocrației. Tehnologia a accelerat informația, nu munca. Banii s-au înmulțit, dar ideile nu. Exact genul de dezechilibru pe care Greenspan îl intuia, convins că abundența de lichiditate nu poate ascunde la nesfârșit scăderea randamentului real al societăților.
Greenspan a trăit obsesia prețului corect. A fost acuzat că a alimentat bula dot-com, că a încurajat supraîndatorarea, că a fost prea indulgent cu Wall Street. Dar paradoxul e altul: el a devenit simbolul unei epoci care l-a contrazis. Când a vorbit despre „exuberanța irațională”, piețele l-au ignorat. Când a avertizat că lichiditatea excesivă va deforma lumea, băncile centrale au deschis robinetul și mai tare. Acum, la finalul carierei, pare să spună: v-am spus eu.
E ceva aproape poetic în imaginea aceasta: un fost guvernator, aproape centenar, privind lumea financiară de pe margine și spunând calm că inflația va reveni. Nu ca o predicție, ci ca o lege a naturii. Pentru el, economia nu e o știință exactă, ci o formă de psihologie colectivă. Iar psihologia umană nu se schimbă. Când banii sunt prea ieftini, oamenii se împrumută prea mult. Când statul cheltuiește fără frână, piața pierde disciplina. Și când toți cred că inflația nu mai există, ea se întoarce.
În anii ’90, Greenspan părea un magician. Sub el, America a cunoscut o creștere fără inflație, un vis care părea să fi sfidat gravitația economică. Dar era doar un moment de echilibru fragil între globalizare, inovație și o populație încă disciplinată. Atunci când Fed a început să cumpere masiv active, s-a trecut într-o altă lume: una în care banii s-au multiplicat fără muncă, iar inflația a fost exilată prin contabilitate.
Când Greenspan spunea că dobânzile pe termen lung vor urca din nou, lumea râdea. Cei mai mulți credeau că noul normal e dobânda zero și inflația etern scăzută. Că totul poate fi controlat prin „forward guidance” și tabele Excel. Dar realitatea nu se lasă guvernată de formule. Ea mușcă atunci când o ignori.
În 2023, randamentele obligațiunilor pe 10 ani au trecut din nou de 4,8%. Piețele s-au clătinat. Inflația s-a dovedit mai persistentă decât credea oricine. Exact cum avertizase Greenspan.
Între timp, bătrânul de aproape o sută de ani privește calm cum lumea redescoperă lecțiile pe care el le știa de la începutul carierei. Dobânzile mici sunt o iluzie. Prețul banilor nu poate fi negat.
Și totuși, Greenspan e încă prezent. Recent, s-a alăturat foștilor președinți ai Fed, Ben Bernanke și Janet Yellen, pentru a apăra independența instituției în fața presiunilor politice. A mai semnat scrisori publice despre disciplina fiscală și echilibrul dintre guvern și banca centrală, ca în anii Clinton, când stabilitatea nu era un slogan, ci o realitate. La 99 de ani, încă are luciditatea de a reaminti Americii că încrederea e infrastructura invizibilă a dolarului.
Greenspan nu mai vorbește des, dar fiecare cuvânt are greutatea unei epoci. El e ultimul dintr-o generație care mai crede că economia trebuie să reflecte realitatea, nu s-o ascundă. Într-o lume în care băncile centrale jonglează cu miliarde ca și cum ar fi simple linii într-un fișier digital, el amintește că în spatele fiecărui procent există încredere – iar încrederea, odată pierdută, nu se recuperează ușor.
Adevărata ironie e că Alan Greenspan, omul care a fost acuzat că a inventat lumea banilor ieftini, a fost și primul care a înțeles că ea nu poate dura. Poate că asta e lecția finală a profetului aproape centenar: poți controla dobânzile o vreme, dar nu poți controla consecințele.