Două fire și-un singur nod vom urmări în încercarea de a schița „poza” de fibră intimă a poetului Alexandru Macedonski: primul fir, scurt, însăilează culori exterioare, așa cum le-a perceput un prieten apropiat al poetului, pe când al doilea (fir), lung și aspru, se deșiră din însăși gândurile, mărețiile și nimicniciile macedonskiene. Acestea fiind scrise, să desfășurăm primele ațe tari ale personajului: „Sub o frunte largă și orgolioasă purta pe nasul său acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărțit în două printr-o cărare în mijlocul frunții lărgite de o calviție precoce. Împrejurul urechilor armonioase, părul învolt era întărit cu fierul. Mustața scurtă și deasă avea vârfurile ascuțite și drepte. Întrebuința, pentru ținuta lor marțială, un cosmetic de ceară neagră. La gât îi flutura o lavalieră sumbră, iar jobenul înalt (de mătase) era pălăria sa de predilecție. Redingota, cu reveruri de mătase, butonată până sus, îi da aer, ca și lui Duiliu Zamfirescu, de militar îmbrăcat civil. Mergea pe stradă cu picioarele puțin încovoiate, legănându-și capul, cu ochii vii, mari și visători, absenți din larma și mișcarea de stup a Capitalei, și pierdut într-o viață lăuntrică, adâncă și concentrată”. Urzeala îi aparține poetului și epigramistului Cincinat Pavelescu („Amintiri literare”).
Mare lansator de legende
Acum, înainte de întoarcerea pe față a croielii meșteșugite de chiar fiul generalului Macedonski, un „fileu” strâns marca Paul Cernat (istoric literar): „Alexandru Macedonski a lansat mai mulți «poeți ai viitorului» decât toți criticii noștri din epocă la un loc. E adevărat că elogia și mulți discipoli insignifianți, pe modelul perlelor false pe care le împărțea, ca un emir fantast, în cenaclul «Literatorul», dar când pe lista celor pe care i-ai debutat în revistele tale se numără Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat, alături de nume grele care au marcat alte domenii decât poezia (Gala Galaction, Tudor Vianu), se cheamă că ești cineva. Numai sponsorul său Bogdan-Pitești a mai avut atâtea talente în parohie”.
Contradicții duse până la capăt
Tot aici, tot sub semnătura lui Cernat: „În pragul secolului XX și în plină epidemie de «stil național» ruralist, Macedonski a modernizat, aproape singur, în cheie francofilă, fața poeziei și prozei autohtone, expunându-se de multe ori ridicolului, dar câștigând, anticipat, la bursa posterității. A ținut loc și de teoretician militant al «poeziei noi», în lipsă de alți combatanți. Și-a trăit, oricum, până la capăt contradicțiile - fiind, pe rând, când «retro», când «futurist», când «neolatin», când «filo-oriental». Fizionomic, omul cu mustața-n furculiță semăna cu Salvador Dali; psihologic, era un fel de Don Quijote; literar, e un Gabriele d’Annunzio al nostru (romanul Thalassa pare un Il Fuoco în decorul Insulei Șerpilor)”.
Două genii în aceeași teacă
Ultima legătură cernatiană: „Profeția-necrolog a lui Titu Maiorescu de la moartea lui Eminescu: «pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui» ar trebui neapărat corectată, în perspectiva timpului, prin «și sub auspiciile rivalului Macedonski»”. Pe aceeași treaptă cu autorul «Luceafărului», așadar. Până la urmă, de ce nu…
Poetul se visa inspector superior de poliție
Mai departe, desfășurăm firul urzit de însuși creatorul poemului „Noapte de martie”, fir desprins din două scrisori redactate și expediate regelui Carol I, respectiv secretarului acestuia, Ioan C. Petrescu. Prima, cea adresată neamțului de pe tronul țării, a fost scrisă de Macedonski în limba română, a doua, în limba lui Voltaire. Începem cu prima: „Sire, de la 1880 Ianuarie, n-am mai ocupat nicio funcțiune, deși am reclamat pe rând dreptate de la toți domnii miniștri care s-au succedat. (…) Vi se va spune, poate, Sire, că pretențiunile mele sunt prea mari. Dar nici acesta nu este adevărat. Mi-am câștigat gradele administrative treptat și pe calea ierarhică și este natural să aspir a nu fi aruncat înapoi. Cu toate aceste, aș fi fost dispus, în cele din urmă, să primesc, bunăoară în Poliția Capitalei, un Inspectorat de clasa I, în așteptarea numirei mele ca Director al «Monitorului Oficial» sau trecerei mele în altă funcțiune”.
Soția însărcinată este scoasă la înaintare
Nici n-avea pretenții prea mari Macedonski! Dar să dăm curs îndrăznețului răvaș: „Nu mi se dă însă nimic, deși ca Inspector superior al Poliției, aș fi dispus de o combinațiune a mea care ar fi adus încetarea sigură a ziarului Adevărul, organ ce discreditează națiunea și caută să resfrângă acest discredit și asupra Tronului”. Ca să vezi, poetul ar fi nimicit presa liberă în numele fidelității față de Putere… În continuare, tonul devenea lacrimogen: „Iată, dar, Majestate, că un român, fiul unui General…, caută, reclamă, imploră de 12 ani, o funcțiune - dreptul la muncă -, fără să obțină însă niciun rezultat”. După alte câteva rânduri (le-aș numi penibile), poetul își dezvăluie până la miez nerușinarea: „Fac un generos apel la generozitatea Regală spre a-mi veni în ajutor cu o sumă oarecare. Consoarta mea este însărcinată, așteptând din moment în altul liberarea și eu mă aflu lipsit de orice mijloace materiale spre a întâmpina cheltuielile. Sire, am adresat deja Maiestăței-Vostre mai multe supplice. Este probabil că poșta le-a putut rătăci”. Și încheierea: „Sunt, cu cel mai adânc respect, Sire, al Maiestăței Vostre, prea plecat și supus, A. Macedonski”.
Bani pentru mama bolnavă
Scrisoarea, redactată olograf, cu cerneală neagră, pe cinci pagini veline, este nedatată. Oare câte astfel de solicitări (pierdute pentru totdeauna, sper) i-o fi adresat „poetul rozelor” regelui României? Ah, să nu uit. Cum, probabil, Carol I n-a catadicsit să-i răspundă, Macedonski l-a bombardat și pe secretarul regelui, Ioan C. Petrescu, căruia i-a cerut nonșalant și direct, într-o franceză împopoțonată, un „ajutor financiar urgent”, starea de sănătate a mamei poetului, „văduva unui general decedat pentru patrie”, fiind foarte precară. Vă scutesc de alte amănunte pe care pur și simplu mi-e jenă să le înșir aici - cine-i extrem de curios și cunoaște limba franceză le poate desluși cu ușurință în fotografii. Această scrisoare este și datată, și localizată: 24 iunie 1891, București.
Doborât de uremie, la 66 de ani
29 de ani mai târziu, în 24 noiembrie 1920, ora 16.30, a murit la București de uremie, la 66 de ani și 8 luni, Alexandru Macedonski, după ce îl trimisese pe unul dintre fiii săi (Nikita) să îi aducă o ultimă bucurie: parfum de roze. „Martorii spun că poetul rozelor ar fi murit inspirându-l - remarca și criticul literar Paul Cernat. Mai toți vorbitorii la catafalc vor invoca viziunea sa anticipativă - descrierea convoiului mortuar în poemul Noaptea de noiembrie. Textul fusese citit la Junimea, în «tabăra dușmanului» (Maiorescu, inamical, l-a taxat, în jurnalul său, drept «arogant și teatral») și, la publicare, va fi dedicat admirativ lui V.A. Urechia. Când, după aproape patru decenii, Macedonski va muri, carul său mortuar va urma fidel traseul descris în poem. Gloria celui care, altfel decât adversarul său Eminescu, a schimbat, împotriva curentului dominant autohton, istoria modernă a poeziei românești, a mai avut însă ceva de așteptat - nu chiar patru generații, cum prezisese în Epigraf, dar orișicât, la cât de incomod a fost și la câți dușmani a avut...”
170 de ani se vor fi împlinit pe 14 martie 2024 de la nașterea poetului Alexandru Macedonski
„Iată, dar, Majestate, că un român, fiul unui General, caută, reclamă, imploră de 12 ani, o funcțiune - dreptul la muncă -, fără să obțină însă niciun rezultat”, Macedonski, într-o scrisoare pentru Carol I
„Fac un generos apel la generozitatea Regală spre a-mi veni în ajutor cu o sumă oarecare. Consoarta mea este însărcinată, așteptând din moment în altul liberarea și eu mă aflu lipsit de orice mijloace materiale spre a întâmpina cheltuielile”, Macedonski, într-o scrisoare pentru Carol I
„Sub o frunte largă și orgolioasă purta pe nasul său acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărțit în două printr-o cărare în mijlocul frunții lărgite de o calviție precoce”, Cincinat Pavelescu, despre Alexandru Macedonski
„Macedonski a modernizat, aproape singur, în cheie francofilă fața poeziei și prozei autohtone, expunându-se de multe ori ridicolului, dar câștigând, anticipat, la bursa posterității”, Paul Cernat, istoric literar