Bucureşti, capitală de ţară UE. Anul de graţie 2000 şi ceva, acum câţiva ani. Cineva apropiat are o problemă de sănătate. Gravă, dar nu suficient cât să-i pună viaţa în pericol. Se sună la 112, primeşte primul ajutor şi... ei bine, lucrurile se blochează când o instituţie are nevoie de o altă instituţie ca să ducă omul la spital. Blocajul durează aproape două ore. Omul ajunge la spital, totul bine şi frumos câteva zile, până când... ei bine până când, în pregătirea intervenţiei, se pune următoarea problemă: cine aduce materialul X pentru operaţie? Vorbim despre ceva vital şi normal în orice operaţie! Răspuns: aparţinătorii! Felul în care este transmisă comanda de material vital către aparţinător (cred că e cel mai urât cuvînt din vocabular) este de vise rele: E treaba voastră să faceţi rost! Aparţinătorii tac, înghit, se agită şi fac rost de ce este nevoie! Ce Dumnezeu să facă, e vorba de viaţă şi de moarte aici, nu-şi permit să facă recurs la principii!
Intenţionat am lăsat deoparte toate detaliile de spaţiu, timp şi instituţie. E plină ţara de astfel de poveşti, pur şi simplu nu mai contează încă una! Sistemul e bolnav şi o ştim toţi. Anormalul e de o banalitate înfiorătoare! Spitalele României gem de exemple în care furnizori de medicamente, sânge, consumabile sunt rudele celor internaţi. S-a întâmplat de atâtea ori încât e aproape de la sine înţeles că orice internare este însoţită de alergătura după cele necesare actului medical. Între timp ni se spune că sistemul trebuie reformat! De 26 de ani auzim asta! Cred însă că e prea târziu! Şi ştiţi ce mă face să cred asta?
Tonul firesc pe care un cadru medical l-a folosit când e spus „e treaba aparţinătorului să facă rost de materie primă pentru operaţie!” Când cineva din sistem îţi spune asta, nu mai crezi în nicio lozincă. Te rogi să fie suficient, iar operaţia să fie o reuşită!