Exact acum un an, reputați economiști anunțau că, pentru economia globală, anul 2020 urma să fie unul marcat de succes, ce trebuia să aducă noi începuturi, noi oportunități şi câştiguri financiare. Mulți au fost „furați” atunci de tema seducătoare a unei creșteri economice bazate pe tandemul deconstrucție-reconstrucție. Eu însumi consideram că 2020 ar putea fi botezat „Anul Phoenix”, considerând că Phoenix (pasărea ce renaște din propria cenușă, unul dintre cele mai puternice mituri ale omenirii), era chiar economia globală. Dar a venit luna martie: începutul sfârșitului a tot ceea ce tocmai începuse. Pandemia Covid-19 închidea rutele de transport și bloca lanțurile de aprovizionare internaționale, punea lacătul pe porțile a sute de mii de companii și arunca în disperare, cu o rapiditate de nebănuit, miliarde de locuitori ai planetei.
Prin aprilie, cred, semnam aici un alt editorial în care spuneam că anul 2020 ar fi putut fi rebotezat în toate calendarele lumii drept „anul virusului”, „anul Covid”. Întreaga lume căzuse sub stăpânirea nemiloasă a noului coronavirus și, în același timp, întreaga lume se infecta de incertitudine. Lumea s-a trezit brusc lovită de o criză fără precedent, cu caracteristici ieșite din comun, neasemănătoare cu nimic din ceea ce a mai consemnat istoria ultimei sute de ani, în pofida trecerii prin două războaie mondiale și a parcurgerii Marii Recesiuni.
Apoi, treptat-treptat, guvernele au început să acționeze, iar injecțiile de lichiditate administrate de acestea au încercat să readucă speranța redresării economiilor naționale lovite simultan de pandemia Covid-19, de „pandemia” economică și de pandemia de neîncredere. Mulți au sperat așadar că, până la Crăciun, lumea își va fi revenit. Dar în economie lucrurile nu stau chiar așa: banii sunt extrem de fricoși și fug imediat ce sunt loviți de neîncredere, iar încrederea pierdută într-o secundă se reface în ani. Este deja limpede că severitatea și durata crizei economice depind mult mai mult de succesul planului de sănătate decât de disponibilitatea statelor de a pompa bani în economia reală. Iar valurile doi și trei - și cine știe câte altele vor mai veni- ale pandemiei rămân încă amenințări extreme pentru economiile deja fragilizate, chiar și în prezența noutăților legate de posibilitatea administrării pe scară largă a unor vaccinuri ce s-ar putea dovedi eficace.
Cea mai adâncă prăbușire a economiei globale din ultimii 100 de ani nu are de gând să ne părăsească prea curând. Anul 2020 se încheie în câteva săptămâni, dar nu știm sigur dacă se termină și „anul virusului”. Sperăm cu toții să începem cât de repede posibil perioada post-pandemică, de refacere a stării globale de sănătate, de redresare a economiei, de reclădire a încrederii. Mie mi-e teamă însă că nu vom putea face decât ca, la 1 ianuarie, să trecem în Anul II DC.
Anul II „de Covid”.