Era un congres mondial de ortopedie la Paris, se concurau patru curente medicale de rezolvare a fracturilor, unul american, al doilea germano-austriac, al treilea japonez şi al patrulea conceput de profesorul doctor român Andrei Firică. Marele nostru ortoped propunea o metodă revoluţionară, avea multe rezultate promiţătoare cu inovaţia lui de a introduce pe canalul cu măduvă a osului rupt o tijă fină metalică, care susţinea repararea mai rapidă a osului fracturat, evitându-se şuruburile, plăcuţele metalice, ghipsul.
Profesorul Andrei Firică este o somitate a medicinei româneşti, a fost ales membru de onoare al Academiei de Ortopedie a Franţei, a creat o şcoală de ortopedie la Spitalul Colentina, a fost preşedintele Societăţii Române de Ortopedie şi a condus 18 ani marele Spital de Urgenţă Floreasca.
Îşi aminteşte cu bucurie de un tangou dansat cu o arhitectă pe care o operase după ce fuseseră ratate alte 17 operaţii, fusese purtată pe braţe la internarea la Floreasca şi, după intervenţia spectaculoasă executată de Andrei Firică, fosta pacientă l-a invitat la dans. Pasiunea şi dăruirea în medicină le-a primit moştenire de la tatăl Gheorghe Firică, la rându-i profesor de chirurgie. Firică senior a fost unul dintre întemeietorii spitalelor de urgenţă în România, când au început să existe de sine stătătoare la noi, în Brazilia şi în Rusia.
Din existenţa de aproape 80 de ani a spitalelor de urgenţă în România, 35 de ani la conducere au fost cei din familia Firică. În ziua de 23 august 1944, când nemţii au bombardat Bucureştii, o bombă a căzut pe sediul cu direcţia reţelei de urgenţă de pe Cheiul Dâmboviţei, profesorul chirurg senior Firică abia plecase să organizeze primirea răniţilor la alte spitale de urgenţă şi a scăpat.
Profesorul Andrei Firică, fiul ortoped, a adus îmbunătăţiri consistente în organizarea, dotarea Spitalului Floreasca, unde a condus 18 ani: „Am făcut faţă cu Spitalul de Urgenţă Floreasca în mari încercări: cutremur, inundaţii, Revoluţie, explozie la Policolor, incendiu la magazinul Victoria, veneau răniţi cu sutele, ne-am descurcat foarte bine, erau momente critice. În orele Revoluţiei, ne-au adus 17 tineri catalogaţi terorişti, unii vorbeau neinteligibil, alţii rosteau cuvinte străine, 13 băieţi şi 4 fete - legaţi cu cătuşe de paturi.
De când fuseseră internaţi se intensificase focul asupra spitalului, ţiuiau gloanţele. Am dat telefon la Ministerul Apărării, ministrul era în şedinţă, mi-a răspuns din secretariat colonelul Popescu, i-am cerut să-i ia pe terorişti din spital. A trimis un autobuz şi cei 17 au fost luaţi. A doua zi, am dat iarăşi telefon la Ministerul Apărării şi din secretariat mi s-a răspuns că interlocutorul meu, colonelul Popescu, nu există!”.