Creditele de consum sunt asociate cu epidemiile, altfel nu se explică utilizarea pe scară largă a asigurărilor de viață în paralel cu acordarea acestora. Așadar, avem un împrumut de nevoi personale cu dobândă fixă, să zicem de 8%, care stă bine pe piață, dar i se adaugă costul cu asigurarea și urcă peste 9%, ceea ce-l face scump.
Sigur că se practică așa ceva și-n Occident, numai că debitorii au deja asigurări, la ce societăți doresc, și când le prezintă băncilor contractează finanțări sub piață, acel 8%, fiindcă-s mai puțin riscanți.
Adică, nu-i ca la noi unde debitorul e condiționat adesea să ia asigurarea concomitent cu creditul, s-o plătească în întregime de la început, banca să acționeze ca un agent de vânzări care-și ia comisionul integral de la asigurator și își maximizează beneficiul cu finanțarea.
Problema se complică atunci când se cere refinanțare la produs, deoarece asigurarea nu-i transmisibilă la banca ce preia creditul. Din asigurarea de viață se returnează foarte puțin din valoarea inițială, chiar dacă ea a acționat câteva luni în loc de cinci ani. Acest aspect arată limpede scopul.
Iar emiterea unui certificat că ești apt pentru credit, idee care a venit mai multor bănci este una bizară. Asta pentru că nu e natural să-și aleagă furnizorii clienții, ci invers. Și trecând peste principiul “Clientul are întotdeauna dreptate”, înainte de a pretinde că un cumpărător este needucat, e bine să aibă suficiente produse ca să-și aleagă.
În fine, cei care completează chestionarul în funcție de care-s declarați corespunzători pentru credit e bine să realizeze în timp util dacă nu sunt deja spălați pe creier și îmbibați cu multă corectitudine politică. În măsura în care nu-s, își pot da seama că există potențiale clauze abuzive, precum asigurările plătite integral, dar care nu acționează pe întreaga durata a creditului, și pot da în judecată băncile ce încearcă să se ferească de așa ceva cu ajutorul unor certificate ce arată aptitudinea de a lua credit.