Cinefilii “înrăiţi” ştiu că profilul festivalului de la Berlin este unul foarte politizat, că palmaresul răsplăteşte mereu mai degrabă “luări de poziţie” în chestiunile arzătoare ale planetei, decât căutările estetice foarte reformatoare. Aşa s-a întâmplat şi la ediţia aniversară cu numărul 70. Numai dacă privim fotografia finală, cu actorul britanic Jeremy Irons în centru, într-o atitudine combativă, alături de fiica regizorului iranian Mohammad Rasoulof cu “Ursul de aur” în mână, câştigat pentru There is no Evil de tatăl său arestat la domiciului acasă, avem imaginea emblematică a evenimentului cinematografic major al iernii. Mai tare decât frica de Cornonavirus şi de atentatele xenofobe recente din Germania, actanţii majori şi fanii cinemaului au umplut, ca întotdeauna, sălile cu sute de filme proiectate impecabil pe marile ecrane.
Ar fi trebuit să fie o ediţie care schimbă vizibil miza festivalului, datorită noului director Carlo Chatrian, mai vechiul director de la alt festival de categoria A, cel de la Locarno. Chatrian a încercat să forţeze înnoirea prin noua competiţie Encounters, cu un accentuat “focus asupra unor filme provocatoare formal, estetic şi politic”, după cum declara la închidere. Noua competiţie, cu 15 titluri selectate, a fost şi rampa de lansare a noului şi mult-aşteptatului lungmetraj Malmkrog de Cristi Puiu, care figurează în palmares cu Premiul pentru regie al secţiunii. Premiat, în 2004 la Berlinale, cu un “Urs de aur” pentru scurtmetrajul său Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, cineastul nostru a fost foarte bine primit, recunoscându-i-se statutul de iniţiator al Noului cinema românesc şi de cineast cu un profil care setează anumite aşteptări.
În consistentele interviuri (plasate şi pe site-ul Belinalei) sau la întâlnirile cu publicul, Cristi Puiu a declarat despărţirea lui “oficială” de realismul care l-a făcut celebru, alegând să realizeze un film de epocă (situat la începutul secolul al XX-lea), într-un loc din Europa ce pare a fi Rusia (deşi e filmat într-un conac din Transilvania), identitatea fiind sugerată şi de sursa literară rusească inspiratoare, Trei convorbiri de Vladimir Soloviov. Distribuţia internaţională vorbeşte în principal în franceză (deşi există dialog şi în maghiară sau în germană), lucru plauzibil pentru aristocraţii europeni cu o cultură cosmopolită ai perioadei. Chiar dacă renunţă la atributele principale ale realismului,şi chiar insistă asupra subiectivităţii memoriei, cineastul rămâne fidel pasiunii sale pentru poveşti “în timp real” sau aproape real, petrecerea invitaţilor la conacul lui Nikolai fiind reprezentată într-o naraţiune povestită în 3 ore şi 20 de minute. Există şi un pasaj destabilizator, poate oniric, aşa cum exista unul (mult mai scurt) în Aurora. Criticii care au avut răbdare să urmărească până la capăt noul lungmetraj al lui Puiu (fără a se plânge că programul e prea încărcat) au comentat admirativ rigoarea mizanscenei, picturalitatea cadrelor mizanscenate foarte ingenious, frumuseţea imaginii (semnataă de Marius Pnduru) şi densitatea atmosferei. Unii au insistat pe asemănarea cu Îngerul exterminator de Luis Buñuel, idee născătoare de controverse, în ciuda filiaţiei nobile. Se vorbeşte mult, într-adevăr, în filmul lui Puiu, despre identitate europeană, credinţă şi Anticrist, despre natura şi justificarea violenţei-teme grave, care solicită atenţia sporită a privitorului. Până la premiera românească a filmului Malmkrog, fanii lui Cristi Puiu din România aşteaptă cu nerăbdare să vadă marea schimbare estetică din filmografia sa.
Cum spuneam la început, mesajul politic al filmelor din competiţia principală a fost raţiunea principală în alegerea premianţilor, fie că vorbim de persecutatul regizor Mohammad Rasoulof, care reuneşte, în There is no Evil, patru poveşti autonome într-un film despre pedeapsa cu moartea din radicalizat-islamica sa ţară, fie despre căştigătoarea unui „Urs de Argint” pentru un lungmetraj despre avort, americana Eliza Hittman pentru Never. Rarely. Sometimes. Always. Corectitudinea politică a dictat şi o mai mare prezenţă a regizoarelor în palmares, printre care se numără şi braziliana Catarina Vasconcelor, câştigătoare în secţiunea Encounters cu Metamorphosis of Birds/Metamorfozele păsărilor. Mai reţineam, din palmares, numele câştigătorilor premiile de interpretare, italianul Elio Germano (Volvero nascondermi) şi Paula Beer (Undine/Ondina, filmu lui Christian Petzold premiat şi cu premiul criticii, FIPRESCI).
În timp ce la Berlin agenda politică motiva din nou opţiunile juriului, la Paris, Premille César, ale industriei franceze de film, erau sabotate de protestatarele feministe vocale care contestau prezenţa în palmares a regizorului acuzat de viol Roman Polanski (care a căştigat la categoriile Cel mai bun scenariu adaptat şi cel mai bun regizor) pentru J`accuse. Câştigătorul Césarului pentru Cel mai bun film, Mizerabilii de Ladj Li, despre defavorizare socială şi violenţa din periferia pariziană va fi satisfăcut, în schimb, publicul apărător al corectitudinii poltice. Să vedem cât de politizate vor fi următoarele competiţii cinematografice ale anului.