- Jurnalul: Bine te-am (re)găsit, Bogdan! Iată că aniversarea a 5 ani de Anansi. World Fiction, colecție de literatură universală pe care o coordonezi în cadrul Grupului Editorial Trei, aproape a coincis cu acordarea Premiului Nobel unui scriitor pe care ai mizat în lista scurtă de autori cu care ai pășit pe drumul Anansi. Este vorba despre scriitorul maghiar László Krasznahorkai, din opera căruia ați tradus și ați publicat deja două titluri: Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim (2021) și Satantango (2022). Apoi n-ați mai scos niciun titlu al autorului maghiar. Vă pierduserăți încrederea, n-a fost prizat de cititorii români ori pur și simplu așa a funcționat mecanismul editorial? Oricum, felicitări pentru alegeri și mulțumiri pentru că ne oferiți șansa de a citi cărțile unora dintre cei mai importanți scriitori contemporani (și nu numai)!
- Bogdan-Alexandru Stănescu: Mulțumesc pentru felicitări, Anansi este rezultatul muncii unei echipe, nu a unui singur om. László Krasznahorkai a reprezentat de la bun început materializarea dorinței noastre de a publica autori din spațiul sud-est și central european. Auzeam de ani buni de zile că „scriitorii unguri nu vând” (înlocuiți „unguri” cu „bulgari, sârbi, ucraineni, croați, polonezi”), dar știam că atunci când clișeul pare mai apăsător, mai greu de demontat, e și momentul să procedezi exact invers. Am început cu două romane care țineau de etape diferite din creația lui László Krasznahorkai, apoi am achiziționat drepturile pentru cel mai recent titlu, care urmează să apară anul acesta, la Gaudeamus. Deci nu, nu ne pierduserăm încrederea, aveam un titlu programat pentru iarna lui 2025. De altfel, cele două titluri amintite de tine au avut parte de două tiraje, așadar nu putem vorbi despre o investiție perdantă.
Cărți noi (la noi) ale laureatului Nobel de anul acesta
- Asta mă bucură. Ce va urma în legătură cu celelalte cărți ale lui Krasznahorkai, când vom putea pune mâna pe ele? Sigur aveți un plan în desfășurare.
- La Gaudeamus urmează să apară Zsömle s-a dus, cel mai recent titlu publicat de Krasznahorkai, apoi, desfășurat pe mai mulți ani, o să urmăm același principiu, de a îmbina publicarea titlurilor lui de dinainte de 1989 cu cele mai recente: Melancolia rezistenței, Herscht 07769, Seiobo acolo jos și un nou roman, abia anunțat. Ca să răspund și celei de-a doua părți din întrebare, începând cu ediția Bookfest 2026.
- Un orizont de așteptare scurt... Ai mizat și mizezi (și) pe scriitori din proximitatea noastră – bulgari (Gheorghi Gospodinov, Kapka Kassabova), bosniaci (Miljenko Jergović), croați (Slavenka Drakulić), ucraineni (Mihail Elizarov, Iuri Andruhovîci, Sofia Andruhovîci), maghiari (Krasznahorkai, Péter Nádas, András Forgách, Ágota Kristóf), turci (Ahmet Altan, Burhan Sönmez) etc. -, așadar ești în măsură să apreciezi: unde, la ce nivel se situează literatura română între aceste culturi apropiate (geografic, cel puțin, căci la numărul de cititori, de pildă, suntem coada statisticilor)? Majoritatea vecinilor au trăit, au avut și au experiențe similare cu ale noastre: regalism, comunism, postcomunism, tranziții, interminabile tranziții – aspecte de viață care s-au reflectat cel mai probabil și în literatura lor. Greșesc?
- Nu, evident. Împărtășim un cadru istoric, social, antropologic comun (cu diferențe specifice), însă nu știu cât de mult ne ajută acest lucru. Vezi tu, problema este că la nivelul pieței editoriale, și mai exact la cel al emițătorilor și al receptării, funcționăm într-un cadru extrem de confuz.
Prezent „fugace” măsurat cu șublerul
- Mai limpede?
- Nu prea știm ce vrem. Și nu cred că e vorba doar despre noi aici. Sunt pe Substack discuții interminabile despre moartea „literary fiction”, una dintre concluzii fiind că aceasta n-a existat de fapt ca fenomen genuin niciodată, ci că a fost tot o invenție a industriei editoriale. Mais revenons… nu citim, dar de fapt citim, citim literatură comercială, însă ne tremură buza să fim percepuți ca „popor cult”, ne bucurăm de Nobelul literar ca de Crăciun, apoi spunem că-s greu de citit cărțile autorului care câștigă, îi boscorodim pe americani, dar urmăm ultimele trenduri de peste ocean. Din punctul de vedere al „emițătorilor”, simt că majoritatea editurilor, dacă nu toate, preferă să joace la sigur: abandonează rolul formator al meseriei lor și se mulțumesc să satisfacă cererea. Cam așa stau lucrurile într-un prezent „fugace” – în continuă schimbare și la modul paradoxal. Iar acest lucru îl simt la nivelul micro, de șubler: începem încet-încet să percepem scriitorii ca pe individualități, chiar și ca branduri unicat, și să nu îi mai atașăm unei naționalități. Când a câștigat Gheorghi Gospodinov Booker International, majoritatea cumpărătorilor veneau la standul editurii să întrebe de „bulgarul ăla” …
- Ce oameni!
- Se găseau în acele cuvinte toată autosuficiența noastră, tot snobismul și tot disprețul nostru la adresa vecinilor, față de care suntem, evident, mai buni. Dar nu aș învinovăți cititorii: ei sunt produsul cercului vicios descris mai sus: atâta timp cât editorii nu îndrăznesc să riște puțin, oferind literatură de calitate din țările vecine României, acești vecini vor fi percepuți difuz, sau pur și simplu vor rămâne nevăzuți. Ei, acum simt însă că se schimbă lucrurile – toate numele pe care le-ai menționat și-au câștigat un segment de public deloc de neglijat. Dacă am vreo urmă de orgoliu, aici se află: vreau să cred că Anansi, alături de alte colecții de literatură universală din România, a contribuit la anumite schimbări în bine la nivelul mentalului colectiv, al perceperii Celuilalt.
Literatura română, astăzi
- Nu ne rămâne decât să credem, adică să sperăm...
- Legat de literatura română și nivelul ei: literatura nu este o cursă de cai cu ștafetă. Este o ocupație individuală, în care singurul adversar îți ești tu însuți. Mai mult, nu pot face comparații de la nivel internațional - riscăm să picăm în capcana judecăților cantitative și urăsc treaba asta. Avem o literatură foarte bună, cu vârfurile ei și cu un corp median mai mult decât decent. Trebuie să fim conștienți că toate țările se confruntă cu aceleași probleme legate de piața de carte: creșterea analfabetismului, abandonarea cititului ca mod de petrecere a timpului liber, resurse puține etc. Scriitorii care ajung să fie traduși la noi sunt fie „vârfuri”, fie „norocoși”, adică rezultatul unei bune activități „de agent”.
- M-ai liniștit un pic. Nu de alta, dar mă agasează de ani buni goarnele potrivit cărora doar printre români e doldora de analfabeți, de indivizi care nu mai citesc decât interjecții pe TikTok...
- Trebuie înțeles că industria editorială internațională este supusă „voinței” marketingului la fel de mult ca orice altă industrie. Funcționează trenduri, mode, efemeride editoriale cărora e bine să nu le pici în plasă. Literatura română nu a fost prinsă în acest trend până acum și, într-un fel, îmi pare bine că lucrurile stau așa, pentru că ne putem vedea de treabă fără a ne supune unei mutilări procustiene ca să plăcem internațional. La un moment dat, sunt convins, va exista o „erupție”. Noi, ca scriitori, trebuie să ne vedem de treabă, adică să scriem.
Ochii pe Anne Carson
- Rvenind la munca ta: 4 scriitori de „Nobel” – László Krasznahorkai, Jon Fosse, Annie Ernaux și Louise Glück – și-au făcut loc în colecția Anansi în cinci ani. La cât mai mulți! Cine crezi că urmează (dintre autorii aflați în portofoliul Anansi) să ia acest premiu în anii următori? Gospodinov poate? Ori e prea tânăr, nu se „încadrează” încă?
- Nu știu. Nu am nici capacități mediumnice, nici haruri astrale. Am tot spus lucrul ăsta: dacă în portofoliul tău se află scriitori importanți, cu o operă solidă în spate, traduși în mai multe limbi de circulație internațională, o să ai parte și de premii (tangențial). Nu „am luat” niciodată un autor pentru că speram la Nobel – ar fi fost calea cea mai scurtă spre sinuciderea editorială. Să ne înțelegem: faptul că un scriitor primește acest premiu nu garantează vânzări fenomenale, indiferent de calitatea și tipologia scrisului său.
- De acord.
- Sunt scriitori de Nobel care nu au cunoscut vânzări spectaculoase după: Modiano este primul nume care-mi vine în minte. Revenind la întrebare: nu știu cine va câștiga din portofoliul Anansi, e posibil să urmeze o lungă perioadă în care răspunsul corect să fie „nimeni”. Nici vârsta lui Gospodinov nu mai e un criteriu: alegerea lui Han Kang de anul trecut a spulberat orice certitudine legată de vârstă.
- Adevărat.
- Pot spune însă cine-mi doresc eu să câștige, ca cititor și traducător: Anne Carson.
Pământul literaturii și febra provincială
- Să meargă Nobelul în Canada, atunci! Încă o mirare legată de „Nobel”: ori de câte ori vine toamna și se apropie decernarea acestui premiu, o parte însemnată a scenei culturale românești flutură stindardul Mircea Cărtărescu, propus cu repetiție forurilor suedeze. Ce crezi, Bogdan, avem și alți scriitori „apți” pentru „Nobel”? Ori poate scriitoare?
- Vânzoleala națională din preajma Nobelului dă măsura unui provincialism de care nu izbutim să ne dezbărăm. Hai să recapitulăm: în restul anului suntem nația cea mai „necitită” din Europa, însă în luna octombrie dă așa o pasiune de pariuri literare peste noi, încât am reușit să facem un coșmar din viața unui scriitor care are, într-adevăr, șanse reale de câștig. Ce credem că se va întâmpla? Că o să ne crească gradul, vorba bunicii mele? Nu, tot analfabeți „funcțional” o să rămânem, marea masă a populației tot cel mult o carte pe an va citi. Premiul Nobel se decernează unui scriitor, nu țării de proveniență. Este încununarea unei opere, a unor eforturi individuale, a unei autoeducații literare, nu are legătură nici măcar cu sistemul de învățământ, pentru că meseria de scriitor înseamnă mai ales să uiți ce ți-a băgat școala în cap. Revin: da, avem, evident, și alți scriitori „apți”. Nu trebuie să uităm nume precum Norman Manea, Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian. Dar, repet: obsesia asta românească legată de Premiul Nobel nu are absolut nimic de-a face cu literatura. Personal, cred că acest premiu poate chiar distruge cariera unui scriitor, pentru că imediat după, acel scriitor se trezește singur, înconjurat de invidie și de o înțelegere superficială, ba chiar lipsit de curiozitatea așteptării de dinaintea Nobelului. E ca și cum ți-ai fi încheiat misiunea pe pământul literaturii, ce faci după e oarecum un exces, o excrescență.
O convergență de lacune
- Pământul literaturii – elegant spus! Tot despre Nobel: avem poeți, scriitori în jurnal, pe linia confesiunii mai mult sau mai puțin camuflate, avem și autori de proză scurtă, de jurnal de călătorie, să zicem că avem și dramaturgi, dar n-avem, se pare, romancieri, romancieri pe măsura „Nobelului”. De altfel, cel mai aproape de „Nobel” de-a lungul timpului au fost, dintre români, tot poeți: Blaga (și filosof), Arghezi, Nichita… Lansez, deci, o nouă mirare către tine: n-avem roman de anvergură universală, Bogdan? Apoi, avem povești (eu cred că avem, nu mai puține decât vecinii noștri deja „nobelizați”), dar nu știm să le livrăm în scris lumii?
- Aici mă leg puțin de sintagma „anvergură universală” – cum s-ar defini ea?
- Cum?
- Mi-e teamă că anvergura universală ține mai curând de investiția receptorului în carte și de o strategie de marketing a scriitorului. „Anvergura universală”, în momentul prezent, este dăruită de popularitatea internațională, de numărul de țări în care un scriitor este tradus: din păcate, nu exportăm destul și când o facem ne oprim la un număr relativ mic de țări. Asta este problema, dacă vreți să intrăm în amănunte tehnice, nu poveștile pe care le avem sau nu, nu faptul că „știm să le livrăm” sau nu. Nu exportăm destul, iar aici nu poate fi identificat un singur factor lipsă, ci o convergență de lacune. Ne lipsește agentul literar activ în promovarea scriitorilor români, însă inexistența lui este cauzată de lipsa unei perspective financiare – iată un cerc vicios. Cred însă că lucrurile se schimbă încet și că unii agenți literari internaționali au început să caute autori români interesanți. Am avut un moment bun, începând cu 2005-2006, când literatura română contemporană a început să fie tradusă. Bătea un vânt optimist atunci, la care contribuia și activitatea profesionistă a ICR-ului (n.r. - Institutul Cultural Român): erau traduși scriitori precum Dan Lungu, Lucian-Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian și se părea că se creează un făgaș care să ducă la normalizare, nu neapărat la un succes.
Cei mai valoroși romancieri români
- Am simțit și eu acest „vânt” anii trecuți, din interviurile cu scriitorii străini. Chestionați ce știu, concret, despre România și literatura ei, unii îmi vorbeau despre Lucian-Dan Teodorovici ori Florin Lăzărescu. Am fost, țin minte, chiar surprins.
- Mai important, traducerea acestor tineri scriitori era parte a unor politici culturale: traducerile lor erau promovate, erau urmărite, apăreau semnale în presa internațională. Apoi știm ce s-a întâmplat: decapitarea ICR-ului și reorientarea instituției spre zone mai fructuoase electoral. Pentru literatura noastră și relația ei cu piața internațională de carte a fost echivalentul unei Mineriade.
- O nenorocire! Dar cine apreciezi că sunt cei mai valoroși romancieri ai literaturii noastre, Bogdan? Dar cei mai importanți romancieri contemporani?
- Bănuiesc că e vorba tot despre scriitori contemporani. Dacă așa e, atunci Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Filip Florian, Ștefan Agopian, Gabriela Adameșteanu, Lucian-Dan Teodorovici, Cecilia Ștefănescu. Dintre cei mai tineri, îmi place cum se dezvoltă Tatiana Țâbuleac, Bogdan Coșa, Andrei Dosa, Iulian Bocai. Mă rezum strict la romancieri, dacă întrebarea s-ar fi legat de „prozatori”, lista ar fi fost mai extinsă.
Deliruri, adorări, invidii
- Răspunsul la a doua mirare?
- A doua întrebare e imposibilă! Ar trebui să-i iau pe țări și nu am mai termina niciodată. Dar nu e o idee rea să analizați oferta Anansi și cea a Bibliotecii Polirom de până-n 2019: se regăsesc acolo majoritatea. Din păcate, o parte dintre acești romancieri au dispărut recent, iar aici o să dau exemplul lui Saramago, al lui Martin Amis, W.G. Sebald, Cormac McCarthy, scriitori de la care am învățat enorm. Îmi place Krasznahorkai de mult, de când a fost tradus Satantango prima oară, îmi place Richard Ford, îl ador pe Don DeLillo, m-am scufundat cu savoare în delirul stilistic al lui Rushdie, îl citesc cu admirație pe Pierre Michon, cu invidie pe Zadie Smith, îmi place Rachel Cusk, l-am iubit pe Paul Auster, aș da orice să pot scrie ca Jose Luis Peixoto, să am inteligența creatoare a Patriciei Lockwood etc.
- Să vorbim și despre Bogdan-Alexandru Stănescu, BAS, cum ești cunoscut în lumea noastră culturală. Chiar așa, cine ți-a spus așa prima oară, mai știi cum s-a impus acest „nickname”?
- Cine mi-a spus așa prima oară nu știu, ce știu însă e că eram un tânăr redactor la Ziarul de duminică și primisem o rubrică, „Portretul artistului la tinerețe”, care, în plan material, era o coloană îngustă din stânga-jos a paginii. Numele meu desfășurat era prea lung și de multe ori ar fi trebuit să tai din text ca să intre numele pe două rânduri. Așa că am simplificat. În plus, era și o modă a celor trei inițiale: derese, deceme etc.
Oprim aici acest dialog, urmând să-l reluăm cu prima ocazie.
Cea mai nouă carte
„Peștii cubanezi” (Trei, 2025) constituie cel mai nou volum al scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, urmând să fie livrat pe piața de carte începând din 20 noiembrie. Dar să-i permitem autorului să ne ofere câteva lămuriri: „Departe de a fi o încercare de analiză psihobiografică, cartea aceasta este mai curând o tentativă de unificare a doi versanți despărțiți aparent de o prăpastie: viața și opera, ca două jumătăți ale unui symbolon, ambele la fel de misterioase și de inepuizabile ca interpretare. Nu se explică reciproc, mai curând adâncesc misterul pe care-l constituie, pentru mine, Autorul. Eroii acestei cărți pătrund în clasor purtând solzii plini de culoare ai unei lumi dispărute, dar a cărei umbră își aruncă răceala asupra celei în care trăim. Sunt peștii mei cubanezi, a căror contemplare mă ajută să păstrez intact spațiul interior, în mod paradoxal, admirând modelul unor lupte purtate în lume. La fel de paradoxal, ochii care admiră solzii colorați ai peștilor le aparțin unor autori care nu apar de facto în carte, ci sunt prezențe fantomatice, filtre de lectură situate în afara clasorului, privind peste umărul filatelistului: Walter Benjamin, C.G. Jung, Mircea Eliade și, mai presus de toți, Michel de Montaigne.”
Despre BAS
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este doctor în literatură, prozator, poet, eseist, traducător și editor. În prezent este director editorial al imprintului Anansi. World Fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută; în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, iar în 2022, romanul Abraxas. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei au mai apărut volumul de eseuri Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (scris împreună cu Vasile Ernu) (2023) și romanul Soarele negru (2024).
5 ani s-au scurs de la inițierea colecției Anansi. World fiction (susținută de Grupul Editorial Trei), probabil cea mai bună selecție de literatură universală a prezentului (românesc).
„Sunt o mașină de produs text!”, Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor și editor (sau invers)
„Literatura nu este o cursă de cai cu ștafetă. Este o ocupație individuală, în care singurul adversar îți ești tu însuți.”, Bogdan-Alexandru Stănescu, editor
Cei mai valoroși romancieri români în opinia lui BAS: Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Filip Florian, Ștefan Agopian, Gabriela Adameșteanu, Lucian-Dan Teodorovici, Cecilia Ștefănescu.
„Trebuie să fim conștienți că toate țările se confruntă cu aceleași probleme legate de piața de carte: creșterea analfabetismului, abandonarea cititului ca mod de petrecere a timpului liber, resurse puține etc.”, Bogdan-Alexandru Stănescu, traducător
„Meseria de scriitor înseamnă mai ales să uiți ce ți-a băgat școala în cap.”, Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor
„Munca de editor nu se rezumă la «vânătoare», ci este 90% sudoare de pălmaș.”, Bogdan-Alexandru Stănescu, editor