S-a scris atât de mult despre „parizianul” Constantin Brâncuși încât prea puține aspecte din viața sculptorului au rămas probabil nedezvelite. Cine nu știe că „Zeul-țăran” le dăduse discipolelor sale nume de bărbați (pentru a le putea înjura strașnic; aspect care nu l-a împiedicat să le și iubească), că-și lua cățeaua (Polaire) în lojă, la teatru, sau că bea pe rupte șampanie și se dădea în vânt după icre negre și mămăligă? Ori că-și lucra singur operele, cap-coadă? S-au făcut cercetări inclusiv cu privire la drumul parcurs de român pe jos, cale de aproape 2.000 km, din România până aproape de capitala Franței (slăbit de o pneumonie care l-a lovit la Basel și un tifos căpătat la Zürich, va parcurge cu trenul ultimii 300 km); chiar și despre activitatea de „paharnic” a imigrantului „Brancusi” s-a amintit, știut fiind faptul că, în primele luni la Paris, în lipsa banilor, Constantin a prestat ca spălător de vase prin bodegile pariziene…
Oameni care l-au trăit
Despre prima parte a vieții genialului artist se cunosc însă mai puține, „filon” pe care, ne-am gândit, n-ar strica să-l exploatăm aici. Am ales în acest sens trei povești împărtășite de oameni care l-au cunoscut pe autorul „Coloanei recunoștinței…” în carne și oase, istorii risipite ici-colo, în praful și nepăsarea vremurilor. Le-am adunat, dar, mai jos, întru cunoaștere și apreciere.
1. Sechestrat în coteț, la Peștișani
Copilul Constantin n-a avut o copilărie fericită. Cu trei frați vitregi și alți trei buni (tatăl, Nicolae/Radu Brâncuși, a fost însurat de două ori), la șapte ani, când alți semeni începeau școala, plăpândul fiu al torcătoarei Maria păzea vitele familiei, pentru ca apoi Constantin să urce, verile, la munte, unde a dus ucenicie grea la stână (mai ales după moartea tatălui). Bruma de învățătură a deprins-o pe apucate, și nu în satul natal, ci în două sălașe vecine: Peștișani și Brediceni.
Cap bun
Un coleg de clasă din acea perioadă, Vasile Blendea, își amintea de puștiul sălbatic Brâncuși cu admirație: „Mergeam împreună la Peștișani… A stat acolo două clase. Pe învățător îl chema Zaharia. Odată a zgâriat banca cu briceagul și l-a băgat la arest, era arestu’ făcut într-un coteț. Dar Brâncuși a fugit și nici că s-a mai întors, s-a dus la Brediceni, unde era învățător Petre Brâncuși (n.r. - probabil o rudă a viitorului sculptor). Acolo a făcut și clasele celelalte... Avea un cap bun, de pricepea repede și-i plăcea să știe de toate” (Vasile Blendea, zis Trifu, i s-a confesat în 1958 istoricului de artă Vasile Drăguț).
2. Slugă în crâșma fraților Spirtaru
Copleșit de viața grea de acasă, Constantin a încercat de cel puțin două ori să fugă din Hobița și din sânul propriei familii. A treia oară, la 12 ani, a și reușit. A călătorit 100 km până la Craiova unde, fără un sfanț în buzunare, s-a angajat „băiat bun la toate” prin speluncile oltene. Vreme de un deceniu, Brâncuși s-a spetit să strângă o mână de bani, mai ales în prima perioadă, când a trudit într-un bufet de lângă gara orașului, stabiliment deținut de frații Spirtaru (ce potriveală!; ori te pomenești că era doar o poreclă?).
Crenvurști calzi, pelin rece și hrean iute
Rememorarea acelor ani de umilințe și încercări, niciodată uitați de Brâncuși: „Am stat acolo șase ani, munceam câte optsprezece ore pe zi. La ceasurile trei de dimineață mă sculau birjarii cu ciocănitul codiriștii de la biciușcă în ușa odăiței unde dormeam. Veneau pentru mușterii la trenurile matinale și cereau, înainte de a pleca încărcați cu pasageri, să-i servesc cu crenvurști calzi, pelin rece și hrean iute” (Petre Pandrea, Portrete și controverse, Editura Bucur Ciobanul, București, 1945).
3. Vioara care i-a deschis drumul spre un viitor strălucit
Suprasolicitat și prost remunerat de Spirtari, tânărul Brâncuși s-a învârtit pentru un loc de muncă mai bun: ajutor de băcan în inima Craiovei, într-o prăvălie de fițe, deținută de un anume Ioan Zamfirescu. Sociabil și descurcăreț, Constantin avea să accepte într-o zi a anului 1897 o provocare ce avea să-i schimbe cu adevărat viața. „Într-o bună zi i s-a cerut să construiască o vioară și s-au făcut pariuri pe seama reușitei sale. El a tăiat lemnul unei cutii de citrice în bucăți subțiri și flexibile, le-a fiert timp îndelungat pentru a obține curburile viorii, a făcut rost de corzi și de sacâz și în scurtă vreme opera sa era gata. A fost chemat un muzicant țigan pentru a fi încercată și, spre uimirea generală, acesta a reușit să încânte ascultătorii prin claritatea sunetelor scoase de instrumentul muzical fabricat de copilul-minune” (istorioara a fost iscodită de criticul de artă Ionel Jianu - „Constantin Brancusi”, Paris, 1963).
Bani de la Madona Dudu
Isprava lui Constantin a fost remarcată de un personaj capabil să devieze destinul băiatului de prăvălie pe o orbită net superioară. Consemna același Ionel Jianu: „Martor la întâmplarea ieșită din comun, un industriaș pe nume Grecescu, pe atunci și consilier local, a atras atenția că ar fi păcat ca un asemenea talent «să se prăpădească» și să nu «meargă mai departe», și că, prin urmare, tânărul Constantin trebuia băgat la «școala noastră», prin care înțelegea Școala locală de Arte și Meserii. Cu ajutor financiar suplimentar din partea epitropiei Madona Dudu din Craiova, Brâncuși a început școala în toamna aceluiași an”.
Constantin despre Brâncuși (și ființa materiei)
Dar să-l lăsăm și pe Brâncuși să povestească despre omul și artistul cu același nume: „Întotdeauna m-am considerat un țăran în felul meu, cu toate că mă trag din agricultori-moșneni, care la rândul lor, se trag din Bărbăteștii începuturilor, toți de la izvoarele Dâmboviței. Nici o întâlnire și nici un schimb pe care l-am avut vreodată cu filozofi, regi, regine, cu principi, cu președinți de republici, cu creatori și oameni de rând nu mi-au înnobilat sufletul mai puternic ca el, țăranul de la Dunăre, acel țăran român care între cele două războaie mondiale ajunsese ca să fie intimidat și minimalizat de sărăcie și de lipsa de perspectiva în desăvârșirea lui”.
Despre simplitate
Altă zicere (de poveste): „Am fost trimis și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om”. Sau (ca de la maestru la discipoli): „Simplitatea nu este, în artă, un scop în sine, dar ajungem la ea pe măsură ce ne apropiem de sensul real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate - și trebuie să te hrănești cu esența, ca să poți să îi înțelegi valoarea. Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată”. S-a înțeles?
Când piatra vorbește
„Nu forma exterioară este cea adevărată, ci esența lucrurilor - mai aprecia cel numit de francezi Brancusi. Nimeni nu poate să exprime ceva adevărat imitând suprafața exterioară a lucrurilor. Când vedeți un pește, nu vă gândiți la solzi, ci la viteza mișcărilor sale, la corpul său strălucitor văzut în apă. Ei bine, aceasta am vrut să exprim, am vrut să prind scânteia spiritului său”. În continuare, minunat: „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe”.
Viața dinăuntrul obiectului
Ultimele zvâcniri: „În general, sculptorii procedează cu materia prin adăugire, atunci când ar trebui să acționeze, de fapt, asupra ei, prin scădere. Să folosești un material moale și să continui să adaugi la el, până ce este atinsă forma preconcepută și să o aplici asupra unui alt material, permanent și solid, este o crimă împotriva naturii. Toate materialele dețin în ele însele sculptura pe care omul o dorește; el trebuie să trudească însă, și să o scoată, eliminând acel material de prisos care o acoperă. Sculptura rămâne o expresie a acțiunii Naturii. Artistul trebuie să știe să scoată la suprafață ființa din interiorul materiei și să fie unealta care dă la iveală însăși esența sa cosmică, într-o existență cu adevărat vizibilă”.
148 de ani s-au împlinit în 19 februarie 2024 de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși
1.954 de kilometri ar fi parcurs Constantin Brâncuși pe jos, pe ruta România-Franța/Paris (ultimii 300 km se spune că i-ar fi parcurs totuși cu trenul)
„Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac”, Constantin Brâncuși