Să fie salarii mari, sănătatea să ne facă bine pe toți, școala să scoată numai elevi cu coroniță, armata să aibă goanțe cât cuprinde! Dacă sunt voci care mai întreabă de unde să fie scoși banii pentru toate astea care fac fericirea neamului, încep văicărelile. Patronii se plâng că-i jecmănește statul, cetățeanul are gândurile îndreptate spre mama fiscului când plătește impozitul pe casa și pe mașină. Discuția se aprinde și mai tare dacă statul și-a făcut socotelile greșit și vrea să mai adune bani și peste ceea ce a anunțat, cât să asigure cheltuielile pe care le-a promis că le face. Așa începe bâlciul în care ne aflăm acum. El a dat în foc, comic de situație, taman în prag de Ziua Muncii, când mai peste tot în lume sindicatele ies în stradă să-și susțină revendicările. La noi e vânzoleală doar prin studiourile de televiziune, de unde se lansează spaimele cu taxe și impozite, pe fondul de imagini de la cafteala zilnică din Franța. Social-democrația și cea a mai rămas din stânga românească au uitat ce-i cu 1 Mai și s-au lăsat anesteziate de ideea transformării ei într-o serbare a micilor. Sindicatele au intrat și ele în minivacanță, zic că se pregătesc de marea demonstrație care va să fie dacă guvernul se pune pe salariați cu austeritatea.
Prin Palatul Victoria bate vânt de rotativă, care seamănă cu un ringhișpil. Cine s-a suit pe căluți rămâne tot în șaua de lemn și după rotație. Este doar o senzație falsă de schimbare, pentru că în fapt nu respectă nici măcar algoritmul politicii tradiționale - vin ai noștri, pleacă-ai noștri - pentru că nici nu vine și nici nu pleacă cineva. Marele triunghi politic în care „amanta” năzuroasă e unguroaica, devenită tradiționala fată în casă, va continua mult timp, până se va descoperi că a fugit cu o bucată de țară la soldatul ei honved care o așteaptă de un secol să treacă munții, la curbura Carpaților.
Acum e supărare după ce a dat cineva din casă secretul că a apărut „gaura la buget”. Termenul e doar plastic, preluat din argoul hoților. „Gaura” invocată de comentatori nu este o fraudă sau o sumă de 20 de miliarde de lei care a dispărut din vistierie. Miliardele sunt proiecția spre final de an a diferenței dintre veniturile care se profilează și cheltuielile promise. Când s-a lansat legea bugetului la sfârșitul anului 2022, au fost multe aplauze care salutau creșterile de cheltuieli la multe capitole. Ele erau acoperite pe hârtie din încasări care rezultau din creștere economică, profituri mari la companii, fonduri europene cu grămada. Ca să nu ne strice Crăciunul și Revelionul, triunghiul de la guvernare promitea o sănătate fiscală bazată pe o consolidare economică. Îngrijorarea cu războiul de peste graniță era atenuată cu o creștere de peste 50 la sută a cheltuielilor de apărare, la care se adăuga un scut gros de bani pus pe pieptul serviciilor de informații, STS, SPP. Nici Palatul Cotroceni nu era uitat, cu alocări care să-i asigure programul turistic de anvergură al perechii prezidențiale, inspirat din visul lui Jules Verne, Ocolul Pământului în 80 de zile.
De la lansarea bugetului și trecerea lui prin vot cu viteza supersonică, analiștii cu ceva carte și experiență nu s-au lăsat seduși de optimismul guvernamental. Primul element de critică a fost scăderea veniturilor fiscale în total venituri la bugetul de stat, cu aproape 4%. Reducerea ponderii încasărilor din taxe și impozite, ca strategie fiscală, cu o compensare pe venituri nefiscale și sume transferate de la Uniunea Europeană, erau prima cazma pusă să sape la „gaura” bugetară. Un alt semnal de avertizare era că bugetul de stat pe 2023 se sprijină și mai accentuat, cu un procent de peste 50% din veniturile totale, pe trei taxe colectate de fapt nu de fisc, ci de mediul de afaceri (TVA, accize și impozitul pe profit). Dependența de evoluția principalelor sectoare de activitate care furnizează aceste taxe și de situația financiară a principalelor companii din aceste sectoare este determinantă și ține de conjunctură. Dacă românii se lasă de fumat, sau merg mai puțin cu mașinile, principalii strângători de taxe vor „livra” mai puțin la bugetul statului. Ca să fie critica rotundă, să adăugăm și condițiile neștiute din PNRR care ies la iveală, scoase cu forcepsul din birocrația fondurilor europene, plasând miliardele de euro în neclaritatea restructurării sistemului de pensii.
Socoteala de acasă, din ograda Finanțelor, nu s-a potrivit mai deloc cu cea de la piață. După primul trimestru încasările erau mai mici, dar la cheltuit totul mergea conform programului. Nici de 1 aprilie nu se cuvenea să se anunțe păcăleala bugetară, așa că s-a lansat „gaura” întâi „pe surse”, de Florii, și abia apoi, frăgezită ca mielul pus în baiț, a căpătat conturul unei dezbateri în cabinetele ministeriale, după Paște.
Așa că fix de Ziua Muncii, de marea micieriadă, s-a conturat și planul de austeritate, care cade acum ca o piază rea înainte de rotativă. Pe unde scoatem cămașa pentru a da un echilibru bugetului construit pe temelia unor mari speranțe turtite de cheltuieli pe care nu le putem acoperi? Să se taie salariile, nu se poate, spune PSD. Să trecem impozite mai mari pe firme, nu acceptă PNL. Fata în casă nu se bagă în cearta stăpânilor, care e ca bătaia la cârciumă.
Toți arată cu degetul la perceptor, să facă bine să strângă tot mărunțișul lăsat de cheflii pe la paranghelii. Nu poți să zici că s-ar cuveni impozitarea progresivă a veniturilor, că-ți sar în cap cei cu leafă mare și cu multe puteri de influențare. Dezmățul cu roabele de șampanie de la cluburile de fițe și cheltuielile pentru trasul pe nas de la marile festivaluri de pe plaje arată că marjele de impozitare sunt laxe și asigură cheltuielile neesențiale ale unor categorii largi de populație. Dacă punem la o minimă estimare ce ar însemna fiscalizarea șomerilor sau a asistaților sociali care merg la piață cu mașina, am vedea că „povara” impozitelor este o vorbă de clacă în România, unde munca la negru bate recordul în Europa.
Trecând în registrul marilor companii, joaca de-a șoarecele cu pisica dintre Finanțe și OMV ne arată valabilitatea proverbului că niciodată câinii nu pleacă de la măcelărie. Ca atare, statul poate să dea fiecăruia să acopere câte o bucată din gaură de la buget. Replica din Scrisoarea pierdută: „Și la mine, coane Fănică, să trăiți!, greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, remunerație mică, după buget, coane Fănică” devine un motto patentat de Caragiale pentru „Bugetul pierdut” al guvernului tripartit.