Jurnalul vă oferă, începând de astăzi, cartea „Buncărul președintelui”, o incursiune în lumea subterană de sub București, o rețea de catacombe și tuneluri destinate salvării conducătorilor în caz de necesitate. Unul dintre autori, fostul senator Marius Marinescu, dezvăluie de ce a abordat acest subiect în rândurile ce urmează.
Jurnalul: De ce „Buncărul preşedintelui”? Ce resorturi v-au determinat să abordaţi o asemenea temă?
Marius Marinescu: Ştiţi şi dumneavoastră că o carte este şi o oportunitate de a exprima nişte idei, nişte judecăţi de valoare referitoare la societatea în care trăim şi care, pe zi ce trece, experimentează cu noi sau pe noi diferite clişee sociale. Am abordat tematica „buncărului” deoarece trezeşte interesul cititorului, fiind un subiect ocultat până în prezent, sub pretextul că ar fi de domeniul „secretului absolut”. Am specificat în carte că, după momentul decembrie 1989, când mişcările sociale care au zguduit societatea românească au schimbat orânduirea socială, forţele străine care au acţionat în România au luat cunoștință de existenţa acestor amenajări strategice, dacă nu cumva le cunoşteau dinainte. Deci, pe cale de consecinţă, nu mai constituie un secret informaţiile din această categorie, mai ales că toate aceste construcţii au fost realizate anterior anului 1989. Am estimat că cititorii vor dori să cunoască acest subiect şi odată cu el să aprecieze şi celelalte informaţii prezentate în carte. Am conceput cartea împreună cu Adrian-Eugen Cristea, care a condus unitatea ce asigura securitatea preşedintelui Nicolae Ceauşescu între anii 1979-1989, şi Mihai Mitran, care, pe lângă alte sarcini se serviciu, a răspuns, în aceeaşi perioadă, de grupul de presă acreditat la nivel prezidenţial. Ambii au trecut în rezervă cu gradul de colonel de pe funcţii de general cu două stele, astfel că eu îi apelez cu titulatura de „domnule general”. În aceeași echipă l-am cooptat şi pe Mihai Bartoş, fostul comandant al unităţii de militari din M.Ap.N. care a construit buncărul de la Casa Poporului, tunelurile care leagă aceasta clădire de „buncărul lui Hitler” şi alte construcţii cu caracter special. Deci, am lucrat cu oameni care sunt deţinători de informaţii de primă mână referitoare la deciziile politice, desfăşurarea lucrărilor şi evoluţia în timp a evenimentelor. Spre exemplu, pentru edificare, Direcţia de Securitate şi Garda condusă de Adrian-Eugen Cristea avea un birou în cadrul serviciului de informaţii care se ocupa cu securitatea Casei Poporului.
Construcțiile au fost realizate de Ceaușescu. În ultimii 30 de ani nu s-a mai făcut nimic.
Așa este. Am încercat să dăm o explicaţie unor decizii şi atitudini politice ale lui Nicolae Ceaușescu, care, la prima vedere, au fost surprinzătoare. În primul rând, reconstruirea, renovarea şi punerea în circuitul administrativ a fostelor reşedinţe regale de la Palatul Cotroceni şi Complexul Peleş. După cutremurul din 1977 a fost reconstruit Palatul Regal (actualmente muzeu) și lângă el, construit Palatul Prezidențial. Respectiv, în Palatul Cotroceni urma să-şi stabilească reşedinţa, iar în Complexul Peleş exista o reşedinţă de vacanţă, iar Palatul Peleş, după renovare, a şi fost folosit pentru desfăşurarea convorbirilor oficiale ocazionate de vizita preşedintelui R.D.G. Erich Honecker, din 1984. Dar acţiunea lui Nicolae Ceauşescu nu s-a oprit la punerea în valoare a fostelor reşedinţe regale, ci acesta a forţat o deschidere diplomatică către Regatul Unit al Marii Britanii, pe care a şi reușit-o în 1978, cu un preţ economic foarte mare pentru România. Regina Elisabeta a II-a urma să fie primită în anul 1991, odată cu inaugurarea Casei Poporului şi urma să fie cazată la Palatul Cotroceni. Demersurile diplomatice începuseră în 1989. Noi am apreciat că Nicolae Ceauşescu nu a acţionat întâmplător în acest fel, ci avea creionată în minte o strategie de perspectivă, având în vedere că sistemul socialist se afla într-un declin vizibil şi faţă de Mihail Gorbaciov avea o aversiune cunoscută. De altfel, putem afirma, cunoscând realitatea ocultată, că Nicolae Ceauşescu, în acceptarea cultului personalităţii propus de cei din jurul său, dar şi prin voinţă proprie, de multe ori a solicitat de la Arhiva Naţională de Filme, pelicule cu imagini din perioada interbelică, cu manifestările ce au avut loc în timpul regelui Carol al II-lea cu prilejul zilei naţionale şi nu numai.
Deseori aţi fost un critic aspru al clasei politice. Aţi avut şi astfel de abordări în carte?
Am tras un semnal de alarmă subliminal, aratând că în 31 de ani care au trecut de la evenimentele din 1989, oamenii politici care au populat întreg eșichierul politic şi-au asumat o grea povară, aceea de a compromite ideea de capitalism în România. Mai concret, toate reşedinţele şi clădirile în care se află sediile Parlamentului, Guvernului, partidelor etc. sunt cele construite înainte de 1989. Nu s-a reuşit construirea unei reşedinţe prezidenţiale racordată la civilizaţia şi realizările ştiinţifice ale secolului XXI. Din pricina corupţiei generalizate, „Cartierul interzis” despre care am mai scris, se află într-un haos arhitectonic, cu imobile de peste şase etaje şi fără spaţii verzi. Parcul Bordei abia a scăpat din ghearele rechinilor imobiliari prin acţiunea aproape imposibilă pe care am condus-o personal, în stradă şi în Parlament. Parcul Herăstrău însă nu a scăpat fiind văduvit de aproape o treime din suprafaţă. Preşedinţii României şi prim-miniştrii care s-au perindat la conducerea ţării după 1989, nu au construit nimic durabil, care să reziste în timp şi de care să-şi lege numele. Nu au vrut sau nu au putut.
Am observat ca anul acesta aţi fost prolific în domeniul editorial. Mai aveţi proiecte de perspectivă în perioada imediat următoare?
Da. Încercăm să abordăm subiecte de interes pentru marele public. Cu alte cuvinte încercăm să facem „artă cu tendinţă”, nu „artă pentru artă”. Intenţionăm să ieşim în faţa cititorilor cu o carte referitoare la aurul României, despre care populaţia nu a fost informată până în prezent şi puţinele date care au răzbătut în spaţiul public au fost parazitate cu tot felul de mesaje ambigue, care au condus la o dezinformare organizată. Să fim bine înţeleşi, ne referim la informaţia publică cu care conducerea unei țări normale trebuie să-și informeze cetăţenii şi nu la informaţii secrete, confidenţiale sau nedestinate publicităţii.