Nu numai că oamenii din acele vremuri aveau ambele seturi de organe sexuale, relatează Aristofan, dar aveau și două fețe, patru mâini și patru picioare. Aceste monstruozități erau foarte rapide și erau, de asemenea, destul de puternice; atât de puternice, de fapt, încât zeii erau nervoși pe ele.
Dorind să slăbească oamenii, Zeus a decis să-i taie pe fiecare în două și i-a poruncit fiului său Apollo „să le întoarcă fața spre rană, astfel încât fiecare persoană să vadă că a fost tăiat și să fie mai ascultători.” Dacă, totuși, oamenii continuau să reprezinte o amenințare, Zeus a promis că îi va tăia din nou – „și vor trebui să-și croiască drum într-un picior, țopăind!”
Însă oamenii tăiați erau nefericiți, porivit lui Aristofan: „Fiecare tânjea după cealaltă jumătate, și astfel își puneau brațele unul în jurul celuilalt, dorind să fie împreună.”
În cele din urmă, Zeus, cuprins de milă, a hotărât să le întoarcă organele sexuale în față, astfel încât să obțină o oarecare satisfacție din îmbrățișarea lor.
Se pare că inițial a neglijat să facă acest lucru și, așa cum explică Aristofan, oamenii tăiați „aruncacseră sămânță și făcuseră copii, nu unul în altul, ci în pământ, ca cicadele”.
La fel este și contribuția lui Aristofan la "Banchet", unde personajele lui Platon compun, pe rând, discursuri despre dragoste – intercalate cu băutură din abundență.
Nu este o greșeală că Platon îi atribuie lui Aristofan cele mai ciudate discursuri. El a fost celebrul dramaturg de benzi desenate al Atenei, responsabil pentru slujbe ca Lysistrata, timp în care femeile din Grecia „intră în grevă” și refuză să fac sex cu soții lor până când încetează războiul.
Ce legătură are discursul lui Aristofan cu dragostea?
O întrebare care persistă încă din Grecia antică: Este dragostea un leac pentru „rana noastră?”
Aristofan spune că discursul său explică „sursa dorinței noastre de a ne iubi”.
„Dragostea se naște în fiecare ființă umană; ea cheamă înapoi jumătatea naturii noastre inițiale; încearcă să facă unul din doi și să vindece rana naturii umane. Fiecare dintre noi este o „jumătate potrivită” a unui întreg uman... și fiecare dintre noi caută mereu jumătatea care i se potrivește.”
Acest diagnostic ar trebui să sune familiar pentru urechile noastre. Este noțiunea de dragoste înrădăcinată adânc în conștiința oamenilor, care inspiră scriitorii Hallmark și producătorii de la Hollywood deopotrivă – împărtășită cu fiecare comedie romantică.
Dragostea este găsirea sufletului pereche, ne place să spunem; este să afli cealaltă jumătate a ta – persoana care te completează, așa cum a spus Jerry Maguire, agentul sportiv interpretat de Tom Cruise.
Este ciudat felul în care relatarea lui Platon, rostită de Aristofan, evocă viziunea noastră foarte modernă despre iubire. Este o relatare profund emoționantă, frumoasă și plină de tristețe.
După cum o descrie Aristofan, putem vedea dragostea ca leac pentru rana noastră sau ca „rana naturii umane”. Deci, ce este această rană? Pe de o parte, înseamnă ceva destul de literal – rana produsă de Zeus. Cu toate acestea, pentru filozofi, vorbirea despre o „rană a naturii umane” sugerează mult mai mult.
De ce căutăm iubirea?
Oamenii sunt răniți în mod inerent, au fost de acord filozofii greci. Cel puțin, au concluzionat ei, suntem predispuși la obiceiuri fatale, aparent înrădăcinate în firea noastră.
Oamenii insistă să caute satisfacție în lucruri care nu pot oferi o împlinire reală sau de durată. Aceste momeli includ bunuri materiale, putere și faimă, a explicat Aristotel. O viață dedicată oricăruia dintre aceste obiective devine destul de mizerabilă și goală.
Filozofii creștini, conduși de Augustin, au acceptat acest diagnostic și au adăugat o întorsătură teologică. Căutarea bunurilor materiale este o dovadă a Căderii și este simptomatică pentru natura noastră păcătoasă. Astfel, suntem ca extratereștrii aici, în această lume – sau așa cum ar spune societățile evului mediu, pelerini pe drumul către o destinație supranaturală.
Oamenii caută să-și satisfacă dorința în lucrurile lumești, spune Augustin, dar sunt condamnați, pentru că purtăm un sâmbure al infinitului în noi. Astfel, lucrurile finite nu se pot îndeplini. Suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, iar dorința noastră de infinit poate fi satisfăcută doar de natura infinită a lui Dumnezeu.
În secolul al XVII-lea, filozoful francez Blaise Pascal a oferit o relatare a rănii naturii noastre mai în ton cu sensibilitățile seculare. El a susținut că sursa păcatelor și viciilor noastre stă în incapacitatea noastră de a sta nemișcați, de a fi singuri cu noi înșine și de a medita.
Căutăm diversiuni supărătoare, cum ar fi războiul, beția sau jocurile de noroc, pentru a preocupa mintea și a bloca gândurile neplăcute care se infiltrează; poate că suntem singuri în univers – poate că suntem în derivă pe această stâncă minusculă, într-o întindere infinită de spațiu și timp.
Rana naturii noastre este condiția existențială, sugerează Pascal. Datorită incertitudinii totale a situației noastre, la care nicio știință nu poate răspunde sau rezolva, ne clătinam permanent în pragul anxietății sau disperării.
Este dragostea un răspuns la problemele vieții?
Revenind la propunerea lui Platon, emisă prin Aristofan: Câți consideră dragostea romantică ca răspuns la problemele vieții? Câți se așteaptă sau speră că iubirea va vindeca „rana” naturii noastre și va da sens vieții? Probabil că mulți o fac: practic, cultura noastră.
Sufletul tău pereche, spune Hollywood, poate lua o formă surprinzătoare, neașteptată. Poate părea opusul tău, dar totuși ești atras în mod inexplicabil. În mod alternativ, iubitul tău poate părea inițial obositor sau distant dar îl găsești atrăgător.
Filmele de la Hollywood se termină de obicei odată ce eroii romantici își găsesc sufletele pereche, fără să ofere nicio privire asupra vieții în timpul beatitudinii de după nuntă sau când copiii și munca sunt aproape - adevăratul test al dragostei.
Aristofan pune în dragoste cerințe și așteptări destul de extreme.
„Când o persoană întâlnește jumătatea care îi aparține”, exclamă el, „se întâmplă ceva minunat: cei doi sunt loviți din sentimente de iubire, de sentimentul de apartenență unul față de celălalt și de dorință și - Nu vreau să fim despărțiți unul de altul, nici măcar pentru o clipă! Aceștia sunt oameni care își termină viața împreună și încă nu pot spune ce își doresc unul de la celălalt.”
Acest lucru sună miraculos și atrăgător, dar Platon nu crede, motiv pentru care o formulează în povestea satirică a lui Aristofan. Pe scurt: totul este destul de mitic.
Există iubire adevărată?
Noțiunea de „suflet pereche” implică faptul că există o singură persoană în univers care se potrivește cu tine, o persoană din creație care te completează – pe care o vei recunoaște nstant.
Ce se întâmplă dacă, în căutarea iubirii adevărate, aștepți în zadar? Ce se întâmplă dacă nu există un partener perfect pe care să-l aștepți?
Este acesta un motiv pentru care vedem un număr record de oameni necăsătoriți?
Alternativ, ce se întâmplă dacă te scufunzi într-o relație, chiar și într-o căsătorie, așteptându-te ca strălucirea să dureze, dar lasă loc... vieții obișnuite, unde întrebările și îndoielile obișnuite și nemulțumirile vieții reapar și persistă?
În cartea sa Modern Romance, actorul și comediantul Aziz Ansari povestește despre o nuntă la care a participat și care ar fi putut fi pusă în scenă chiar de Aristofan: „Jurămintele... au fost puternice. Spuneau cele mai remarcabile lucruri unul despre celălalt. Lucruri precum „Ești o prismă care ia lumina vieții și o transformă într-un curcubeu”…”
Jurămintele, explică Ansari, erau atât de exubeerante, atât de înalte și transcendente, încât „patru cupluri diferite s-au despărțit, se presupune că nu au simțit că au dragostea exprimată în acele jurăminte”.
Dragostea adevărată este banală
Dragostea nu este soluția la problemele vieții, așa cum poate mărturisi oricine a fost îndrăgostit. Romantismul este adesea începutul multor dureri de cap și de inimă. Și de ce să pui o asemenea povară pe o altă persoană?
Pare nedrept. De ce să te uiți la partenerul tău pentru a vindeca o rană existențială și pentru a-ți vindeca sufletul? Aceasta este o responsabilitate imensă pe care nu o poate vindeca un simplu muritor.
Platon spune că dragostea adevărată este mult mai banală. Dragostea adevărată nu este descoperită dintr-o dată, la prima vedere, ci mai degrabă este produsul unei munci imense, al unei atenții constante și al sacrificiului.
Dragostea nu este soluția la problemele vieții dar cu siguranță le face mai suportabile și întregul proces mai plăcut. Dacă există suflete pereche, acestea sunt modelate după un parteneriat pe viață, care se ocupă de îndatoririle comune, suportă durerea și, desigur, cunoaște bucuria, explică Firmin DeBrabander, profesor de flozofie la Maryland Institute College of Art, potrivit greekreporter.com.