Apropo, nu știu dacă vă dați seama, dar, de regulă, când angajezi o cantitate mare de capital pe o piață și generezi surplus de mărfuri, atunci prețurile merg în jos, de unde s-ar putea trage și concluzia că bunăstarea e „dependentă” de cantitatea de capital investită pe locuitor. Din păcate însă, la noi, la români, prețurile au obiceiul, chiar și-n vremurile „de pace”, mai degrabă să urce decât să coboare, ceea ce ar părea să arate că e o problemă cu capitalismul. Și dacă ne luăm ochii de la reclamele ce evidențiază că magazinele se luptă cu prețurile și privim chiar spre prețuri, se poate vedea că acestea se măresc mai departe, în ciuda unei vădite scăderi a cerererii. Dacă se întâmplă acest lucru și se reduce și cantitatea de produse, dar scade și diversitatea ofertei, ar însemna că la cât de puțin capitaliști eram se alocă și mai puțin capital, iar câștigul se obține din preț, nu din volum și rulaj. Sigur că marketingul va spune la final de an că a realizat bugetul/profitul planificat, chiar dacă a erodat baza de clienți. Mergând tot așa, ce va face, va realiza că programul magazinelor se poate micșora la numai două ore pe zi, așa cum funcționa televiziunea pe timpul lui Ceaușescu?!
Și totuși a pune indexul pe managerii privați fără a-l îndrepta și spre cei guvernamentali constituie un act de nedreptate. A existat un moment când entuziasmul intrării în UE a adus ceva capital, doar că el a băltit pe piața monetară, trădând lipsa de pricepere a guvernanților.
Iar dacă am adus în atenție piața monetară poate că ar trebuie să discutăm și de politica monetară, cu precizarea că banca centrală, cea care țintește inflația, are ca instrument, prin care poate ancora anticipațiile de creștere a prețurilor, dobânzile. Acesta ar fi principalul instrument de politică monetară. Ceea ce ar însemna că poate acționa numai pe latura cererii.
Da, însă deficitele pe care le acumulează de ani buni România, în special pe partea structurală, vin pe latura ofertei, în contextul în care inflația se produce „atunci când cresc prețurile”, dar, mai ales, ca urmare a acumulării unor deficite de productivitate. Și pentru a fi gestionată oferta, Banca Națională nu are niciun rol, ci e nevoie de administratorul guvernamental!
S-a împământenit obiceiul ca atunci când se aprind prețurile, BNR să acționeze precum pompierul de serviciu. Dar fără a se conștientiza că politica monetară, ce are la dispoziție în principal dobânzile în lupta cu inflația, nu o poate combate efectiv, ci doar să realizeze o distribuție a prețurilor. De lipsa de eficiență, care se manifestă prin intermediul inflației, trebuie să se ocupe altcineva. Cine? Biserica? Să ne luăm de mâini, ca prin forța rugăciunilor noastre să reușim să inversăm trendul prețurilor de consum? Nu, pentru asta e nevoie de persoane cu expertiză la nivel guvernamental, care să canalizeze măsuri pe latura ofertei. Cea care atunci când nu e gestionată, se apelează la Banca Națională pe partea cererii, dar al cărei instrumentar nu-l poate substitui, nici pe departe, pe cel al Executivului. Banca centrală nu are cum să revitalizeze piețele de bunuri sau să integreze România în UE la nivelul diviziunii muncii. Piețele au nevoie de capital privat ca să poată funcționa. Investițiile nu se pot înlocui cu fonduri europene, acestea din urmă nu-s în măsură să genereze bunuri tradable, cele ce se pot exporta sau să restrângă importurile și, implicit, deficitele.