Istoria ne spune că pariurile sunt hazardate, jurizarea are mereu ceva imprevizibil, jurații sunt închiși într-o vilă, niciun jurat nu are dreptul să aibă telefonul asupra lui, singurul care are un portabil e secretarul general al festivalului, prezent și omniprezent, și care, pe măsură ce un premiu e adjudecat de juriu, începe să dea telefoane, ca să convoace echipele la ceremonia de premiere de sâmbătă seara. Așa că, „pour les connaisseurs”, în clipa în care vezi, sâmbătă, anumiți creatori urcând treptele pe covorul roșu, știi sigur că vor fi și în palmares, pentru că altfel nu ar fi venit...! Echipele nu stau la festival decât trei zile, și pleacă după trecerea prin concurs. Sigur, mai sunt și unii care își prelungesc sejurul cu o vacanță pe Coasta de Azur, așteptând un telefon, care vine sau nu vine... Deși „simpla” selectare a unui film în competiție e un premiu în sine, presiunea (psihică) pentru intrarea în palmares e uriașă... Sunt în joc interese enorme, și nu întotdeauna de natură financiară. De pildă, îmi aduc aminte că au fost ediții ale Cannes-ului în care un foarte influent producător francez, Said Ben Said, a avut în competiție filme remarcabile, Elle și Aquarius, care nu au fost premiate, deși ar fi meritat-o, cel puțin Isabelle Huppert și Sonia Braga au făcut istorie cu personajele lor, iar premiile de interpretare au mers la acele ediții către nu mai știu cine, deci... nu cerceta aceste legi!
Cineva mi-a scris că mă roagă să spun ceva și „despre rochiile care urcă seară de seară pe covorul roșu”! Ce să spun? Pentru un critic de film, și nu de modă, toate rochiile sunt cam la fel! În sensul că ții minte o ediție nu pentru o rochie, ci pentru un film! Ne urmărește și azi, după atâția ani, Underground-ul lui Kusturica, mai știe cineva ce rochii au defilat atunci? Totuși, dacă ar fi să aleg o rochie a ediției 2026, ar fi o creație Elie Saab, o rochie galbenă cu aripi!... Toate revistele, de modă sau nu, se întrec în a reproduce imagini cu diverse ținute, anul ăsta s-a remarcat că domină bustierele, și decolteurile tot mai adânci, până la șolduri, cu sânii la semivedere - totul sincron, paradoxal, cu feminismul „penal” și revendicativ care a otrăvit mentalul colectiv al ultimilor ani... Demitizând tot acest frumos carnaval al luxului, aș remarca doar faptul că rochiile și bijuteriile sunt împrumutate „purtătoarelor” de marile case de modă, iar după seara magică ele sunt date înapoi! Industria modei folosește Cannes-ul ca pe o vitrină planetară, care învârte mulți bani și presupune multă muncă! Un specialist a făcut un calcul al unei ținute din 2026, altfel decente, o rochie brodată integral manual, cale de multe luni, de 120 de oameni, cu mici pietre veritabile; bugetul final a fost de... 250 de milioane de dolari!... O sfidare a lumii în care trăim? Sau doar o nostimă nebunie?
Pe lângă modă, și arta culinară se atașează foarte strâns la Cannes de arta a șaptea. E un concurs nescris, care se desfășoară pe masa diverselor dineuri. Anul ăsta, spre deosebire de alte ediții, organizatorii au oferit și un „Dîner de la Presse”, în Palat. Dacă tot suntem în weekend, scriu ceva și despre el. Sunt convinsă că mulți cititori, între un film despre Al Doilea Război și un somon bine făcut - aleg somonul! A fost un dineu ultraselectiv, sub 100 de invitați din 4.000 de acreditați, din România nu am mai văzut pe nimeni (vorba aceea: „sunt de acord să fiu modest, dar să se știe”!), am nimerit la masă între „Coreea de Sud” și „Spania”, a fost o „ținută de cocteil”, deși președinta festivalului a venit în rochie lungă, de seară, probabil urma alt eveniment, și a omagiat în discurs „presa, care face prezent festivalul, de la Seul până la Rio de Janeiro”... Un dineu de lux, oferit pentru „salahorii” care aleargă toată ziua de la un film la altul, fără papion și fără paiete, cu câte un laptop și cu ochii roșii, de prea mult ecran și de prea puțin somn! Între un „amuse bouche” cu ghimbir și o „madeleine” pentru o încheiere proustiană, s-au derulat câteva feluri pe bază de lobster și de somon, pe cât de „minimaliste” pe atât de sofisticate și de spectaculoase vizual, încheiate cu apariția chef-ului și a echipei de bucătari, prezentați ca niște artiști, pentru aplauze!
...Bucătăria franceză îi plăcea la nebunie și unui ofițer neamț de ocupație, din filmul „Notre salut” (Salvarea noastră), al francezului Emmanuel Marre. O privire - foarte personală și cu multă modernitate, în ton și în tehnică - asupra „regimului de la Vichy”, anii în care Franța mareșalului Petain a depus armele și a devenit un accesoriu al Germaniei lui Hitler... Portretul unui intelectual în hățișul unei istorii complicate, un „colaboraționist” care încearcă imposibilul: să împace onestitatea cu crima...
Nu știu ce va înțelege „un străin” din acest film, care pe francezi îi va fascina cu siguranță! „Francezi, aveți memoria scurtă!”, a lansat cineva, acum câțiva ani. Iată că nu!
Interpretul principal al filmului e un actor francez în ascensiune, Swann Arlaud, un nume de care o să mai auzim, cu sau fără palmares. Tot în zona posibilelor premii de interpretare, a fost ediția la care Lea Seydoux a strălucit (dar cât de diferit!) în două filme, mai ales în L’inconnue (Necunoscuta), de Arthur Harari: un film ca un delir tenebros, ca o halucinație, în care un bărbat, după o pastilă de drog, din hărmălaia unui bar, se trezește a doua zi, privindu-se în oglindă, că a preluat înfățișarea și corpul femeii cu care a făcut sex în subsolul acelui bar! Iar acest rol greu, „cineva care joacă mereu pe altcineva”, s-ar putea să nu treacă neobservat de palmares.
Să sperăm însă că neobservat va trece Hope, al sud-coreeanului Na Hong-Jin, mai degrabă un „film de gen” decât un film de autor, un film cu monștri, în care o creatură hidoasă, ca ieșită dintr-o peșteră preistorică, face praf localitatea numită, ironic, Hope, speranță… Un film spectaculos în ravagiile lui, un amestec de genuri, de la groază până la comedie, un film cu buget imens și probabil cu încasări pe măsură, una peste alta un blockbuster. Ca o curiozitate, știți care e etimologia cuvântului „blockbuster”? Inițial, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cuvântul desemna o bombă puternică, destinată să distrugă un întreg grup de clădiri. Apoi, peste vreo zece ani, armamentul s-a transferat metaforic în cinema!
Bon weekend!, cum se spune pe aici. Și, pentru comentariul palmaresului, PE LUNI!