Cassidy acordă o atenție specială luddiților, muncitorii care distrug mașinile textile din secolul XIX. El subliniază temerile lor: pierderea locurilor de muncă, disprețul față de munca manuală, efectele sociale ale mecanizării accelerate. Din perspectiva lui Cassidy, luddiții și protestele lor sunt mai mult decât istorie socială: ele formează un dialog permanent între tehnologie, piață și societate.
Dar aici intervine Hazlitt, clar și direct. Tot ce pare justificat social sau moral nu este automat coerent economic. Cassidy, uneori, lasă impresia că nimeni nu a citit vreo carte de economie înainte de cea semnată de el. Hazlitt ia datele și le așază în lumină: teama că mașinile produc șomaj este o iluzie economică persistentă, nu un fapt.
Ati auzit de sabotaj? Muncitorii olandezi strică războaiele de țesut cu saboți de lemn, ca să-și protejeze locurile de muncă. În Franța, termenul de „sabotaj” ia formă oficială. În Anglia, opoziția tehnologică se asociază cu luddiții. Ned Ludd, un tânăr lucrător textilist din Leicestershire, un comitat la sud de Nottinghamshire, distruge două războaie mecanice în 1779. Cassidy tratează aceste mișcări cu empatie: Revoluția Industrială îi aruncă pe meșteșugari în mahalale, îi înfricoșează, le schimbă lumea. Marx și Engels văd același lucru: mașinile aduc șomaj, mizerie, lipsuri; proletariatul ia ființă ca efect al mecanizării.
Hazlitt răstoarnă perspectiva. În Economia într-o lecție (1946), explică că efectele vizibile nu spun tot adevărul. Dacă fiecare progres tehnologic ar fi fost condamnat, omul primitiv ar fi fost vinovat pentru apariția șomajului cu fiecare unealtă nouă. Exemplul lui Adam Smith e elocvent: un muncitor manual produce un ac pe zi; cu mașinile - 4.800. Teoretic, mii de lucrători „dispar”. În realitate, industrializarea creează mai multe locuri de muncă și ridică productivitatea generală. Industria textilă engleză, după Arkwright, crește de la 7.900 la 320.000 de angajați în 27 de ani - o creștere de 4.400%.
Aceeași logică se aplică și în alte sectoare: macaralele cu aburi în porturi reduc necesarul de forță de muncă, dar permit manipularea unor volume fără precedent; producția de oțel Bessemer scade costurile masiv, fără să adâncească sărăcia. Datele istorice arată clar: teama luddiților, a tehnocraților din 1932 sau a unor sindicate moderne că mașinile elimină permanent locurile de muncă este o eroare de judecată, nu un lucru inevitabil.
Cassidy trage semnalul de alarmă: mecanizarea, globalizarea, inteligența artificială ar amplifica inegalitatea. Hazlitt răspunde cu rațiune: beneficiile tehnologice nu se reduc la câteva locuri de muncă distruse; ele creează prosperitate, extind oportunități și cresc nivelul general de trai. Sindicatele care încearcă să conserve locuri de muncă artificial și care ignoră eficiența, încetinesc evoluția.
Chiar și în secolul XX, doctrina că automatizarea aduce șomaj se perpetuează prin reglementări, cum sunt cele legate de obligativitatea de a avea electricieni sau mecanici care să „supravegheze” sistemele fără să facă nimic. Hazlitt atrage atenția asupra acestui fapt și discută de frica de pierdere a statului social.
Cassidy construiește o narațiune înțelegătoare și culturală. Hazlitt ne amintește că economia nu e despre percepții morale imediate, ci despre consecințe reale, vizibile și invizibile. Opoziția permanentă la inovație și productivitate nu protejează oamenii, ci îi izolează de beneficiile pe termen lung ale schimbării.
Aici intervine concluzia: singura șansă a celor săraci, lipsiți de putere și relații, rămâne piața liberă. Doar acolo își vând forța de muncă, doar acolo pornesc o afacere fără să fie taxați la sânge sau constrânși de reglementări absurde.
Dar ideea nu e deloc nouă. Gustave de Molinari arată încă din 1848 că, atunci când colectiviștii vorbesc despre mizeria clasei muncitoare, că suferințele ei sunt incomparabile cu cele ale proletarilor romani. Muncitorii nu stau la porțile conacelor cerșind pomană. Lucrătorul duce un trai sărac, dar pe care și-l câștigă. Proletarii romani, în schimb, sunt victime ale unei concurențe inegale: patricienii mobilizează toate activele și exploatează sclavii, reducând oamenii la cerșetori. Dar, cel puțin formal, proletarul este considerat om; sclavul rămâne un animal de povară, fără nume și fără drepturi.
Și încă un „amănunt”, Charles Chaplin îl ironizează pe Henry Ford în Timpuri Noi, însă banda de producție e cea care-l salvează pe magnat în criză. Acum, paradoxal, se întoarce moda artizanalului. Nu din pasiune pentru manufactură, ci din lipsă de forță de muncă specializată. Exact ca înainte de 1913, când fiecare automobil este asamblat de la A la Z de același lucrător.
John Joseph Cassidy (n. 1963) este jurnalist britanico-american și redactor la The New Yorker, cu un traseu academic fără asperități: Oxford, Harvard (Harkness Fellowship), Columbia (master în jurnalism) și NYU (master în economie). Trece pe la The Sunday Times din Londra și New York Post, ca redactor-șef adjunct, dar se stabilește confortabil în zona jurnalismului de idei, ca și colaborator al The New York Review of Books.
Cărțile lui vin, aproape invariabil, după evenimente. Dot.con explică bula internetului post-factum, How Markets Fail analizează eșecurile piețelor după colapsul creditului, iar Capitalism and Its Critics oferă o istorie amplă a capitalismului prin vocile contestatarilor săi, de la Revoluția Industrială la inteligența artificială - suficient de critică pentru a fi citată, suficient de sigură pentru a fi premiată de Financial Times ca „most anticipated”.
Figura-cheie rămâne John Maynard Keynes, economistul de la Cambridge prezentat constant într-o lumină favorabilă, cel care promite repararea sistemului, nu ieșirea din el. În ansamblu, Cassidy este cronicarul crizelor deja consumate: documentat, elegant și perfect integrabil în ecosistemul pe care pretinde că îl critică, compatibil cu mainstream-ul editorial.