Trei judecători CCR au scris o opinie separată, prin care desființează opinia majoritară, dar și Parlamentul României. Magistrații în cauză atrag atenția că, așa cum arată Codul penal astăzi, unde nu a fost introdus prag valoric sau intensitatea vătămării pentru abuzul în serviciu, se legiferează arbitrariul. Prin respingerea acțiunii ÎCCJ, Curtea a lăsat la latitudinea subiectivă a unui judecător, dar și a unui procuror să evalueze dacă o anumită faptă poate fi considerată infracțiune, de la caz la caz, fapt interzis nu doar prin deciziile anterioare ale CCR, cât și de CEDO. Mai mult, Curtea este acuzată că și-a călcat în picioare propria jurisprudență, decizând exact invers decât a făcut-o, anterior, în nenumăratele decizii care vizau aceleași aspecte. Nici Parlamentul nu a scăpat mai ușor, fiind acuzat de lipsă de loialitate, acțiunile Legislativului, în acest caz, fiind de natură „a anula însuși scopul legiferării”.
Cei trei judecători CCR – Gheorghe Stan, Cristian Deliorga și Varga Attila desființează, pe mai multe pagini, atât decizia adoptată de majoritatea Curții Constituționale, cât și Parlamentul României, pentru modul cum au reglementat, respectiv au controlat din punct de vedere constituțional, noile reglementări din Codul penal cu privire la incriminarea infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu. Magistrații în cauză arată că CCR trebuia să admită contestația formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție și să declare legea de modificare a Codului penal neconstituțională.
Conform opiniei separate, în decizia CCR 405 din 15 iunie 2016, la paragraful 76, Curtea Constituțională a reținut că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. „Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o intensitate a vătămării, ceea ce a determinat Curtea să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, poate constitui infracțiune de abuz în serviciu”, scriu cei trei judecători.
Mai departe, aceștia citează Decizia CCR 392 din 6 iunie 2017, prin care, la paragrafele 55 și 56, Curtea a subliniat „necesitatea instituirii unui prag valoric și circumstanțierea vătămării, afirmând că legiuitorul are obligația de a le reglementa”. „Este necesară instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale”, arată decizia citată, care concluziona că „legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării”.
Legiuitorul era obligat să pună prag valoric
În această opinie separată se mai arată că, în ceea ce privește reglementarea infracțiunii de neglijență în serviciu, CCR s-a pronunțat cu privire la omisiunea reglementării unei anumite vătămări a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin Decizia 518 din 2017, prin care „CCR a constatat că legea penală extinde foarte mult sfera de aplicare a infracțiunii de neglijență în serviciu, neprevăzând condiția ca paguba, respectiv vătămarea drepturilor sau a intereselor legitime, să aibă o anumită valoare, respectiv ca vătămarea să aibă o anumită intensitate, aspecte de natură a face imposibilă delimitarea între abaterile disciplinare sau inerentele erori profesionale și infracțiunea de neglijență în serviciu”.
Cei trei judecători mai subliniază că prin Decizia CCR 858 din 2017, „Curtea a reafirmat obligația ce cade în sarcina legiuitorului de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau a interesului legitim rezultate din comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, reșinând, la paragraful 22, că, încă din data de 8 iulie 2016, când a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia CCR 405/2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligația de a reglementa valoarea pragului și gravitatea vătămării rezultate din comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului ultima ratio”.
Parlamentul a nesocotit Constituția
„În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit, în mai multe rânduri, că omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea de drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează acuzații penale (vezi Decizia 503/2016, Decizia 107/2014 și Decizia 308/2016). Având în vedere obligativitatea dispozitivelor și a considerentelor deciziilor CCR, lipsa intervenției legiuitorului, în sensul celor semnalate de Curte, presupune o neîndeplinire de către acesta a obligației constituționale, cu consecința aplicării diferite a normelor penale la situații similare și a perpetuării unui grad sporit de impredictibilitate a normelor care incriminează infracțiunile de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu”, scriu cei trei judecători în această opinie separată devastatoare.
Curtea Constituțională, acuzată, din interior, că a emis o decizie inadmisibilă
În opinia celor trei magistrați, practic, prin modul de reglementare a textului vizat de contestația ÎCCJ, „vor persista aceleași probleme cu privire la dificultatea determinării diverselor forme de răspundere, față de cea penală”.
„În cauza de față, deși, prin modificările aduse, se urmărește punerea în acord cu deciziile Curții Constituționale, noile dispoziții ale Codului penal nu răspund exigențelor impuse de aceste decizii, cu referire la necesitatea introducerii unui prag valoric pentru pagubă și la stabilirea unei anumite intensități a vătămării în reglementarea infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu. În acest context, concluzia la care a ajuns Curtea Constituțională în opinia majoritară, potrivit căreia, dacă legiuitorul nu îndeplinește obligația constituțională, stabilită prin jurisprudența Curții Constituționale, cu privire la transpunerea principiului ultima ratio, revine instanțelor judecătorești misiunea să mențină și să consolideze prezumția de constituționalitate a textului, prin identificarea caracterului serios al pagubei materiale sau a intensității vătămării intereselor legitime, de la caz la caz, apare inadmisibilă”, sunt de părere cei trei judecători.
Conform documentului citat, „un aspect esențial al incriminării este lăsat la aprecierea subiectivă nu numai a instanțelor judecătorești, ci și a organelor de urmărire penală, fapt interzis în jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la standardele de securitate juridică și la principiul legalității incriminării”.
S-a produs un reviriment jurisprudențial
Acuzațiile judecătorilor la adresa colegilor din Curte merg mai departe. Aceștia arată că CCR avea obligația ca, în cazul controlului de constituționalitate a priori, „să sancționeze omisiunea legislativă care este de natură a genera încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanelor împotriva cărora se formulează acuzații penale, iar să nu aștepte o sesizare în control a posteriori, întemeiată pe o interpretare și aplicare neunitară a normei de către organele de urmărire penală și de instanțele de judecată”.
În aceeași opinie separată se mai notează că deciziile anterioare ale CCR „au creat obligația Parlamentului de a pune în acord textele legale din Codul penal inclusiv cu considerentele formulate de Curte. Legea de modificare și de completare a Codului penal tocmai acest lucru a urmărit, însă a persistat în omisiunea legislativă. Curtea ar fi trebuit să ajungă la soluția de admitere a criticilor formulate. Lipsa acțiunii legiuitorului echivalează cu neîndeplinirea unei obligații constituționale fixate în privința sa”.
Iar ceea ce este mai dur, abia acum urmează: „Decizia CCR 283 din 17 mai 2023 produce un reviriment jurispridențial, întrucât prezintă/ dezvoltă considerente radical opuse/ contrare considerentelor jurisprudenței anterioare a Curții Constituționale. Acest reviriment, sub aspect formal, se încadrează în parametrii stabiliți în literatura de specialitate. Astfel, s-a apreciat că revirimentul este o novație, dar una radicală și de esență. El nu este o simplă schimbare, nu este o oarecare adecvare, o oarecare nuanțare, revirimentul este o ruptură în raport cu un precedent, o soluție radicală, opusă sau contrară precedentului”.
Parlamentul a anulat însuși scopul legiferării
În privința modului în care a analizat noua formă a Codului penal, Curtea Constituțională a emis o decizie care, conform acestei opinii separate, „produce o interpretare alternativă față de considerentele precedentului judiciar adoptat de Curtea Constituțională”. „Cu alte cuvinte, acționând asupra unor considerente din deciziile precedente, Curtea, prin prezenta decizie, schimbă însăși soluția la criticile care privesc pragul valoric și intensitatea vătămării”, subliniază cei trei judecători CCR.
Magistrații citați consideră, de asemenea, că, „prin conduit sa, Parlamentul a anulat însuși scopul legiferării, acela de a armoniza legislația cu deciziile Curții Constituționale, încălcând obligația constituțională consacrată în articolul 147 alineat 2 din Legea fundamentală”. „Or, în conformitate cu rolul CCR și cu valențele controlului de constituționalitate, procesul de reexaminare a legii ar fi trebuit să implice în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului și o analiză aplicată și responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituționale, prin raportare la considerentele deciziilor Curții Constituționale”. Concluzia judecătorilor este aceea că legea care modifică Codul penal încalcă articolul 1, alineatele 3 și 5, și 147 din Constituția României.