„O zi distractivă, cu mesaj serios”. Așa definește UNICEF Ziua Internațională a Drepturilor Copilului, sărbătorită pe 20 noiembrie. Clădiri din toată lumea sunt luminate în albastru, oamenii sunt îndemnați să poarte ceva albastru. „Copiii preiau puterea în cadrul mai multor televiziuni și posturi de radio naționale pentru a povesti despre drepturile lor”, anunță organizația mondială. Din inima României, am adunat câteva mesaje serioase. Din motive obiective, lipsește partea distractivă.
Între Sighișoara și Mediaș, cam pe la mijlocul distanței, se află orășelul Dumbrăveni. I-au rămas mai puțin de 10.000 de locuitori, dar câteva sute dintre ei sunt ireal de săraci. Stau în ghetoul din spatele superbei catedrale armenești. În capul străzii, primăria ar trebui să pună anunț ca la televizor: următoarele imagini vă pot afecta emoțional. Dar cel mai impresionant nu este ce vezi, ci ceea ce îți spun copiii de acolo că își doresc.
Cărămizi
Alin vrea să ajungă jandarm. Asta mai încolo, că acum e clasa a II-a și are altceva de făcut. Își face casă. Proiectul are deocamdată doar forța muncă, adică opt copii care visează să locuiască într-un loc în care nu plouă și nu cad pe ei pereții de pământ. Ce depindea de copii e deja făcut. Au săpat fundația. Au strâns chiar și o roabă de cărămizi, dar spun că le mai trebuie, și ar avea nevoie de ajutor pentru asta.
Curent
Alt Alin. Are 12 ani și povestește ce face el când se trezește dimineața: „Mă spăl pe față. Și pe mâini. Și mă spăl pe dinți”. Și apoi? Apoi ar trebui să spună că mănâncă. Mănânci? Da, zice. Ce mănânci tu de obicei? Copilul ridică din umeri, dă să spună ceva, dar nu-i vine nicio idee. Ridică iar din umeri. Deschide gura și vorbește fără glas. Spre exemplu, azi dimineață, ce ai mâncat? „Aaa... ce să mănânc?”. Surioara îi șoptește și Alin zice cuvântul ca și cum ar vorbi de un lucru abstract: „Salam”. Și mai ce? Întrebarea aproape îl amuză. Ce poți să mai mănânci după ce ai mâncat deja salam... Spune totuși: „Cartofi”. De ziua lui de naștere, pe 25 august, nu a primit niciodată tort. Nici nu știe cum arată. Nici nu îl vrea. Dorința lui este să aibă curent. „Ca să scriu”.
Baie
În mijlocul străzii, un prichindel face curat cu o mătură mai înaltă decât el. Cu tot praful uliței pus pe față, pare ieșit din mină. Când l-am întrebat ce își dorește, s-a oprit din treabă și a răspuns pe loc: baie. Dar de Sărbători? Aici s-a gândit puțin și a spus: mămăligă.
Serviciu pentru tata
Codruț a abandonat școala înainte să o înceapă, adică ai lui nu l-au înscris la clasa zero. N-aveau cu ce să-l încalțe. Dar la 6 ani pare că a absolvit școala vieții. Înțelege bine cum merg lucrurile. Tatăl lui este unul dintre cei 1.000 de români cu care statul a spart carantina ca să îi trimită la cules sparanghel în Germania. După trei săptămâni s-a întors, după trei zile și-a achitat datoriile și a rămas iar fără un leu. Zice Codruț: „Îmi doresc ca tati să aibă servici și să aducă bani. Dar tati este țigan și nu îl angajează nimeni”.
„Eu m-am născut pe pământul ăsta, aici mi-am găsit casa, părinții și frații. Într-o zi, nenea va veni cu buldozerul și va distruge toate casele, iar noi o să rămânem pe străzi. Mama nu vrea să ne părăsească, nu vreau să plec de lângă frații mei. Aici e casa mea”
Codruț, 6 ani
Eram nervos că nu aveam ce să mănânc, umblam singur pe străzi, până dimineața târziu. Uneori apucam să caut prin gunoaie resturi de mâncare, iar dacă nu-mi potoleam foamea, mă drogam cu aurolac. Asta-i viața! Uneori plâng de amarul vieții, dorm foarte agitat, sau deloc. Stau cu privirea pe pereții din casa asta în care locuiesc și mi-e rușine că m-am născut. Mi-e teamă că într-o zi o să merg mult prea departe cu gândurile, aveam de gând să-mi iau viața. Nu mai rezist să trăiesc! Nu am de ce…
Ionuț, 10 ani