„Când eram de-o şchioapă şi băteam mingea pe coclaurile din Săcele, nu ştiam decât că vreau să fiu cel mai bun. Nu era un vis, voiam să fiu cel mai bun atunci, pe loc, mereu”. Hotărârea cu care Hagi a pornit în viață dintr-un sătuc dobrogean prăpădit ne-a oferit mai târziu nouă, românilor, curajul de a privi direct în ochi suedezi țanțoși și reci, americani ghiftuiți, englezi scorțoși, nemți trufași și câte și mai câte beizadele care ne inhibau de regulă cu succesul și norocul lor. Și ce dacă această îndrăzneală trăia filtrată doar prin fotbal! Când Hagi ducea mâna la inimă, cu o secundă înainte să fie intonat imnul României, puțini dintre noi reușeam să ne stăpânim lacrimile. Îmbătați de magia decarului scund ce șerpuia viclean printre gleznele noduroase ale adversarilor, ne învățam pe de rost bucuriile, iar în piepturile noastre puțin deprinse cu mândria încolțea cutezanța de a fi printre cei mai buni. Da, a fost o vreme când România impunea respect și-și respecta ea însăși blazonul, fie și unul sportiv. E suficient atât pentru a face loc astăzi, aici, unor crâmpeie din viața lui Hagi, bărbatul care ne-a dăruit atâtea bucurii. Dar să deșirăm firul poveștii! „Ambiţia şi talentul m-au ridicat din anonimat. La 14 ani cochetam cu fotbalul mare, peste puţin timp eram la Sportul, la Steaua, la naţională... Ce vremuri!”. Să fi fost ambiția și talentul singurele calități care l-au ridicat pe Hagi deasupra tuturor? „Regele”, cum l-au alintat românii morți după fotbal, nuanțează: „Viteza m-a făcut genial. Viteza de aici (arată spre cap) şi de aici (îndreaptă un deget către picioare). Nu tehnica, nu, pe aceea o înveţi. Însuşirile native, ce ţi-a dat mămica ta te face genial. Inteligenţa şi viteza de execuţie fac diferenţa. Accelerările, ruperile de ritm, schimbările bruşte de direcţie”.
Deviat spre „Orașul pierzaniei”
Dincolo de registrul tehnic al reușitei în fotbal se conturează regretele, pasiunile, prieteniile, nebuniile, iubirile și împlinirile unui bărbat pentru care fotbalul a însemnat și reprezintă totul. „Am avut ghinionul să mă nasc român, altfel ajungeam mult mai sus. O educaţie şi o îndrumare adecvate m-ar fi făcut şi mai bun. Totuşi, faptul că am avut şi un pic de noroc, reuşind să plec la 25 de ani din ţară, la Real Madrid, m-a ajutat”, chibzuiește Hagi. Înainte însă de Real Madrid, Brescia, Campionatul Mondial din 1994, Barcelona ori Galatasaray, viața și cariera lui Hagi s-au împletit aici, în comunism, la Constanța, la București, la „Farul”, la „Luceafărul”, la „Sportul”, la „Steaua”… „L-am întâlnit prima oară pe Gică la «Luceafărul», pepiniera naționalei României. Aici erau aduși din toată țara cei mai promițători jucători. Deși era născut în ‘65, el juca la grupa mea, una mai mare, a celor născuți în ‘64. Individualist, extraordinar, Hagi era în vizorul echipelor tari din prima ligă. I-am fost inclusiv coleg de cameră”, își amintește Miodrag Belodedici, cel mai titrat fotbalist român din istorie (câștigător al Cupei Campionilor Europeni, Liga Camionilor de astăzi, cu două echipe diferite, ambele din Est: Steaua București - în 1986 - și Steaua Roșie Belgrad - în 1991). Belo zâmbește încântat, pipăind în gând momentele speciale împărțite cu Hagi, pe care nu ezită să ni le împărtășească: „Noi eram băieți simpli, veniți din provincie în capitală. Țin minte că tatăl lui Gică n-a vrut să-și lase băiatul la București, oraș al pierzaniei, cum era perceput de părinții noștri. Și mie-mi zicea tata că n-am ce căuta tocmai la București, că ar fi mai bine să rămân aproape de casă, pe la Timișoara, la Poli. Eh, Hagi a fost trimis de tatăl lui la Craiova, la facultate”. Unde n-a ajuns niciodată, pentru că ora exactă se dădea în cetatea de pe Dâmbovița. De la „Luceafărul”, puștiul de la malul mării a trecut la „Sportul”, echipă aflată atunci sub aripa lui Nicu Ceaușescu, unde a încântat și le-a furat ochii celor de la Steaua și de la Dinamo.
Pe ritmuri de AC/DC
Cum roș-albaștrii au avut câștig de cauză (erau pe val, tocmai își adjudecaseră Cupa Campionilor Europeni), Hagi a debutat în tricoul formației din Ghencea la 24 februarie 1987, în Supercupa Europei câștigată în fața celor de la Dinamo Kiev (scor 1-0). Și nu oricum, ci înscriind golul victoriei. Așa a început aventura la Steaua și drumul spre nemurire. Aproape în același timp cu Hagi, la echipa condusă de Emeric Ienei și Anghel Iordănescu au ajuns și Belodedici, și Balint, cei trei „pârnăiași”, cum i-a poreclit nea Puiu. Belo depune mărturie: „Mai întâi mie mi-a spus «Pârnăiașu’», iar lui Gabi, «Ocnașu’», pentru că Balint nu prea le avea cu tehnica. Când a ajuns și Hagi la Steaua, l-am luat la noi în cameră, pur și simplu am mai instalat un pat. Nea Puiu - care ne era ca un frate mai mare -, n-a stat pe gânduri: «Ce mă fac eu cu voi măi pârnăiașilor, v-ați strâns toți trei la un loc!» Și numai așa ne-a ținut ani de zile”. Cei trei tineri n-au devenit în timp doar coloana vertebrală a echipei, ci și sufletul Stelei: „Eram înnebuniți după muzică, în autocar noi răspundeam de buna dispoziție. Balint, care era pasionat cu adevărat - îmi pare că el știa să cânte și la orgă -, alegea, rugat de nea Imi, casetele. Noi știam că o să ne bombardeze cu AC/DC, rock, nebunie - doar stăteam cu el în cameră -, așa că mustăceam. Odată, când a dat drumul la casetofon, doar ce și-a ridicat Loți (Bölöni) ochii dintr-o carte pe care o citea și a și izbucnit: «Puneți, mă, și voi niște muzică mai plăcută, ce-i asta, bum-bum?!». Eu îl mai sabotam pe Gabi în catonamente, cum nu era pe fază, cum puneam muzică sârbească! Hagi apuca rareori să-și asculte melodiile preferate. Dar mi-aduc aminte că la un moment dat am învățat toți trei o piesă greacească, o știam pe de rost. Cum devenisem cunoscuți inclusiv la națională pentru preocupările noastre muzicale și cum după Forban urma un cantonament la soare, pe iarbă, în Grecia, nea Mircea (Lucescu) ne-a pus o dată să dăm glas acestui cântec elen. L-am cântat, ce era să facem?”.
Telefonul fără fir
Pornit pe poteca luminoasă a caldelor aduceri aminte, Belo e greu de oprit: „Aveam și noi viața noastră în afara fotbalului, ieșeam toți trei, ne întâlneam cu prieteni de la Dinamo, de la Sportul, mergeam la bar, la «Melody», la nea Păunescu, unde se intra doar cu valută, ne mai uitam la balerine, la dansatoare. Dar nu ne făceam de râs. Tot timpul era cineva în preajma noastră care ne atrăgea atenția: «Aveți grijă, jucați la cea mai bună echipă din Europa, să nu vă îmbătați, să nu vă luați la bătaie, să nu provocați scandaluri!» De multe ori, sătui de dădăcelile astea, ne mai ascundeam, mai evadam, dar nu săream calul”. Încă un episod fabulos: „Prin ‘87 sau ‘88, și-a luat Hagi un Mercedes, izbândă mare, vă dați seama că străzile erau pline de Dacii, ARO, de-astea. O parca în fața blocului în care ni se distribuise câte o garsonieră, perete în perete. În fiecare dimineață o găsea, săracul, cu roțile dezumflate. «Hai, Belo, că iar mi-au spart ăștia cauciucurile!», mi se plângea. La stadion ajungeam tot cu Dacia mea. Azi așa, mâine, așa, până când s-a enervat Gică. A luat merțanu’ și l-a parcat pe «Haiducului», în curtea unității militare. Îl scotea de acolo doar la ocazii excepționale”. Ultima istorioară din tinerețea acestor fotbaliști de legendă, cu Belo în vervă: „Eu și Hagi aveam garsonierele în același bloc, una lângă alta, iar Balint stătea un pic mai în față. Doar eu aveam însă instalat un telefon fix. Când suna cineva care voia să vorbească cu Hagi, suna la mine, evident, iar eu doar îi băteam în perete lui Gică. Știa că trebuie să vină la vorbitor. Doamne, ce timpuri!”. Timpuri în care Hagi, Belodedici și Balint au câștigat titlu după titlu cu Steaua, au jucat în Cupa Campionilor Europeni și în naționala României. Și au făcut-o atât de bine, încât și astăzi ascultăm cu gura căscată poveștile lor. „Mă uit în urmă şi sunt mulţumit de lucrurile pe care le-am realizat, de visurile care mi s-au împlinit - conchide Hagi. M-am ridicat de jos, prin muncă, prin seriozitate şi disciplină. Am ajuns acolo unde se poate ridica orice fotbalist cu scaun la cap. Sunt fericit, bucuros şi îţi spun cu mâna pe inimă că am tot ce-şi poate dori un om”.
Slănină și carne la oală
Hagi, Belodedici și Balint au fost atât de apropiați, încât își petreceau împreună nu doar timpul alocat fotbalului, ci și vacanțele: „Se știa, vara mergeam la Gică, la mare, la Constanța. Stăteam la el, ne-a invitat ani la rând. Iarna, în schimb, apucam drumul Bistriței, acasă la Gabi. Acolo ne prindeau sărbătorile. La mine n-am prea ajuns, era departe, tocmai în Banat. Primeam însă borcane cu miere făcută de bunicul meu, o împărțeam cu băieții, era un deliciu”, ne-a mai dezvăluit Belo, care a încheiat râzând: „Când îi venea lui Gabi pachet de acasă, de la Sângeorz, era o bucurie de nedescris. «Haideți, mă, ne chema el, a venit slănina»! Și atacam cu Gică și carnea la oală, și șunca, și jumările. Și untura o mâncam”.
Regrete
Gică Hagi a adunat de-a lungul timpului și păreri de rău: „În 1992, am plecat de la Real Madrid la Brescia, în Serie B. Nu poţi să pleci de la Real, e o echipă uriaşă. Următoarea hotărâre pe care o regret: la 36 de ani, cum m-am lăsat de fotbal, am acceptat postul de selecţioner al României. A fost o greşeală. N-aveam experienţă, am fost urmărit şi de ghinion … (tricolorii au ratat barajul de calificare la Mondialul din 2002). Apoi am preluat-o pe Galata din mers, altă eroare”.
Cifrele «Regelui»
- 17 ani avea la debutul în Liga I, la meciul SC Bacău - Farul Constanţa (scor 3-0);
- 18 ani avea când a debutat la naţională, pe 10 august 1983, în amicalul Norvegia - România 0-0;
- 20 de ani avea când Mircea Lucescu l-a desemnat pentru prima dată căpitanul naţionalei, la meciul România - Irlanda de Nord 0-1;
- 6 turnee finale a bifat Hagi: trei CE (‘84 - Franţa, ‘96 - Anglia, 2000 - Belgia-Olanda) şi trei CM (‘90 - Italia, ‘94 - SUA, ‘98 - Franţa);
- 125 de selecţii şi 35 de goluri a strâns Hagi pentru naţională, din care 26 în meciuri oficiale.
Un decar cu poftă de gol
În campionatul național, Gheorghe Hagi a disputat 223 de partide și a marcat 141 de goluri, trecându-şi în palmares trei titluri de campion, trei Cupe ale României și două titluri de golgheter (1984/1985 şi 1985/1986). După Revoluţie, Hagi a semnat cu Real Madrid un contract impresionant pentru acea epocă - 4 milioane de dolari. Decarul român a jucat 64 de partide şi a înscris 19 goluri pentru echipa-fanion a Madridului.
16 ani, 10 luni și 14 zile a condus Hagi naționala României din teren. Ultimul meci sub tricolor l-a jucat împotriva Italiei, în sferturile de finală ale Campionatului European din 2000
Dragostea mea pentru naţională nu s-a stins niciodată, indiferent că am fost jucător, căpitan, selecționer ori suporter, Gheorghe Hagi
Mă uit în urmă şi sunt mulţumit de lucrurile pe care le-am realizat, de visurile care mi s-au împlinit”, Gheorghe Hagi