Nu doar viața, ci și moartea lui Cezar Ivănescu, personaj incomod, veșnic revoltat și revoltător - „Nu pot dom’le să mint, și de aici mi se trag multe dușmănii!”, obișnuia să se amăgească urmașul lui Labiș - a suscitat controverse care nici până astăzi n-au fost lămurite. „S-a stins, după unii suspect, la Spitalul Floreasca, unde ajunsese cu un elicopter SMURD dintr-o clinică din Bacău; era epuizat fizic și psihic, abia ieşit dintr-o grevă a foamei generată de voltajul unor acuze - neconfirmate - de colaborare cu Securitatea”, semnala istoricul literar Paul Cernat în primele tușe ale unui crochiu închinat lui Cezar Ivănescu.
Mircea Dinescu, salvat de femeia de serviciu
Facem loc, mai departe, comentariilor distinsului critic: „De aceste acuze nu era străin Mircea Dinescu, membru CNSAS și, cândva, prieten al lui Cezar Ivănescu, «bătut» (?) de el prin 1981, în prezența lui Alex. Ștefănescu, și «salvat» (?) in extremis de femeia de serviciu (în 1990, devenit președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Mircea Dinescu l-a făcut pe fostul agresor să intre într-o nouă grevă a foamei; turbulentul Cezar Ivănescu mai făcuse asemenea greve și în anii ‘60, ca student la Iași, după reprimarea unei lecturi de poeme subversive, apoi în 1983 și 1986, pe motiv de cenzurare a poemelor și cenaclurilor sale)”. Un personaj de roman, fără îndoială!
O presupusă implicare în moartea lui Marin Preda
„La rândul său - sesiza profesorul Paul Cernat -, Dinescu fusese grav acuzat în volumul «Pentru Marin Preda» (1998) pentru o presupusă implicare în moartea autorului «Moromeților». Cu un an înainte, în 1997, Cezar Ivănescu semnase, împreună cu Stela Covaci, un alt volum controversat («Timpul asasinilor») despre dosarul asasinării lui Nicolae Labiș. Nu intru în detalii - s-au scris multe despre, și pro și contra; a dezvăluit destule și fiica (n.r. - adoptivă) a poetului, Clara Aruștei...”. Să revenim, atunci, la poetul Ivănescu, la creator. „Ca om, Cezar Ivănescu era, o știm, un personaj violent, coleric, incomod deopotrivă pentru prieteni și neprieteni. Ca poet, rămâne însă unul dintre cei mai puternici lirici postbelici, rebel, insubordonabil, de un dramatism întunecat, vizionar și morbid; negativitatea chinuită era, la el, specialitatea casei. Nepot al reputatului lingvist Gheorghe Ivănescu, a fost căsătorit cu traducătoarea Maria Ivănescu (împreună cu care a semnat prima traducere din «Călătorie la capătul nopții» a lui Céline, tălmăcirea completă a «Cugetările lui Pascal» și traducerea mai multor volume de studii ale lui Mircea Eliade)”. Un tip instruit, așadar.
Pindar pe muzică
„Cezar Ivănescu a lucrat, în deceniul șapte, ca redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor din România, apoi la revista Argeș și la Luceafărul (al cărei cenaclu l-a animat multă vreme, înainte de a anima unul propriu), devenind în 2000 director al editurii ieșene Junimea. În 1971 și-a alcătuit o orchestră personală - Baaad - cu care s-a afirmat ca menestrel în tradiția trubadurilor și truverilor”. Poet și muzician, ce completare! „Atașat de sincretismul artelor, Ivănescu a «adaptat» (și performat), cu vocea sa cavernoasă și chinuită, poeți din toate epocile, de la Pindar la simboliști. După 1990, unele interpretări muzicale i-au fost editate și pe CD”, mai semnala biograful Paul Cernat.
„Doina. Tatăl meu, Rusia”
„Cezar Ivănescu a debutat editorial în 1968, cu volumul Rod, întâmpinat elogios de critici. Vor urma și alte «Rod-uri» spectaculare, în 1975 și 1977 (intitulate, bizar, III și IV, fără II). Volumul-emblemă rămâne La Baaad (1979), însoțit în același an, de Muzeon și, trei ani mai târziu, de Fragmente din Muzeon; în 1992 îi va apărea un alt volum din serie, Alte fragmente din Muzeon, nu la fel de convingător. Anii ‘80 sunt marcați de seria «eminesciană», convulsiv-apocaliptică, a «Doinelor», cu care își va crea noi probleme (două volume omonime, Doina, apar în 1983 și 1986, iar în 2000 va apărea, ca recidivă necenzurată, dezechilibrat-posttraumaticul «Doina. Tatăl meu, Rusia»)”, menționa Paul Cernat.
Lirică wagneriană
Printre ultimele referințe: „ După 1990, Cezar Ivănescu nu-și mai regăsește cadența, deși «Sutrele muțeniei» (cu o prefață empatică de Petru Creția), «Rosarium» sau «Efebul de la Marathon» conțin destule poeme de referință. A alcătuit antologii lirice - Cântecul amintirii (1978) și o antologie de versuri în limba albaneză - Lojë Dashurie (Jeu d’Amour) - tradusă de Luan Topciu la Tirana (2008)”. Concluzia: „Combinația particulară de folclor autohton, orfism incantatoriu și expresionism negru, vizonar, pigmentată adesea (marcă personală, ca punctele de suspensie ale lui Céline) cu semnul exclamării la început de cuvânt, definește poezia metafizică, greu clasabilă, «sălbatică» și, întrucâtva, wagneriană a lui Cezar Ivănescu - inegală, cu căderi decepționante, dar cu numeroase momente de grație care-l plasează în elita liricii românești postbelice”.
Emblema „La Baad”
Întru lămurirea calității versurilor ivănesciene, reproducem mai jos un poem reprezentativ:
La Baaad
! mă trezesc adesea visînd
următoarea scenă: Baaadul
e asediat de intruşi: într-o
clădire sînt ultimul apărător
care mai rezistă atacatorilor:
într-un hol imens cu pardoseala
neagră gudronată
ca a unui platou de filmare,
înaintez cu o armă
automată în braţe: cîţiva
intruşi trag în mine în
plin; sînt ciuruit,
cu ultimele puteri înaintez
însă şi scuip pe faţa primului
intrus îndreptat spre mine
cu ultimul efort al
plămînilor un val de sînge
care-i acoperă toată faţă:
nu m-am întrebat niciodată
dacă este posibil ca un ins
ciuruit să mai poată scuipa
un val imens de sînge în
faţa cuiva dar imaginea
în sine mi-a plăcut, s-a
implantat în mazochismul meu
de zile mari, şi-mi
revine cu forţa
reiterată a unui onanism
juvenil... fireşte
aceasta este doar imaginea
centrală, pentru că visul
în sine are variaţiuni infinite,
scena aceasta fiind
cînd punctul unui fatal
deznodămînt, cînd începutul
unui calvar care
se continuă cu... !
În cătarea „lupilor roșii”
La 1 ianuarie 1987, Departamentul Securității Statului (României comuniste), Securitatea Municipiului Bucureşti, emitea o „notă” strict secretă care avea să marcheze pentru totdeauna soarta poetului: „Ivănescu Cezar, în vârstă de 45 de ani, este absolvent al Facultăţii de filologie din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor, neîncadrat politic. Căsătorit, nu are copii şi funcţionează ca redactor la revista Luceafărul. La 1 septembrie 1975 a fost avertizat de organele de Securitate pentru iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru. A fost conducătorul cenaclului Numele poetului, care a funcţionat pe lângă redacţia revistei Luceafărul, în prezent desfiinţat prin decizia CCS la şedinţele căruia uneori avea manifestări negative”.
Buba: un împrumut în bani
În continuare: „Este o persoană dificilă care îşi manifestă deschis nemulţumirea faţă de situaţia pe care o are în redacţie, unde a creat stări conflictuale. În luna mai ’86, a depus la conducerea redacţiei un memoriu prin care anunţa că declară greva foamei, ca acţiune de protest în urma refuzului conducerii Uniunii Scriitorilor de a-i acorda un împrumut în bani, solicitând efectuarea unei anchete în acest sens. În urma măsurilor de influenţare pozitivă luate asupra sa şi a acordării împrumutului solicitat de către Uniunea Scriitorilor, a renunţat la acţiune. Faţă de situaţia operativă existentă în caz se vor realiza prioritar următoarele”.
Full-control
Și urmează citarea „obiectivelor”: „Cunoaşterea preocupărilor literare, a intenţiilor şi naturii nemulţumirilor obiectivului. În acest sens se va acţiona în direcţia stabilirii conţinutului manuscriselor sale şi a identificării persoanelor din anturaj care l-ar putea folosi în comiterea unor acţiuni ostile. Se va urmări permanent şi conţinutul articolelor pe care le predă spre publicare în paginile revistei, precum şi evoluţia stării de sănătate a celui în cauză. Cunoaşterea şi aplanarea cu ajutorul conducerii redacţiei a stărilor tensionale şi nemulţumirilor personale care ar putea degenera în acţiuni cu caracter ostil. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă în vederea publicării la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau CCES (n.r. - Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”. Cu alte cuvinte, Cezar Ivănescu era marcat strict de „lupii roșii” din Servicii.
Cosmopoliștii și naționaliștii
După Revoluție (după 1990), Cezar Ivănescu avea să obțină confirmarea acestei supravegheri totale de la prietenul Mihai Pelin (autorul faimoasei cercetări „Cartea albă a Securității”). Poetul era dat în consemn la cele mai teribile forme de opresiune ale sistemului comunist românesc, USLA și Direcția a V-a a Securității. De altfel, Ivănescu avea să și comenteze spumos pe subiect: „Asta însemna că nu aveam voie să mă apropii la 100 de metri de Ceauşescu. Vă dau un singur exemplu, în mare aşa, ca să înţeleagă lumea. În epocă erau două partide literare, așa-zisa grupare cosmopolită şi gruparea naţională, ca să zic aşa. De câte ori se duceau la Ceauşescu cu revendicări și unii și alţii mă puneau pe o listă, bineînţeles fără să mă întrebe”.
Împotriva tuturor
Și? „Dar eu de fapt protestam împotriva tuturor, nu eram cu nici unii. Eh, și în final eram tăiat invariabil de pe ambele liste, încât eram şi eu uimit, domnule, dar nu se întâmplă o dată să mă nimerească și pe mine, să mă lase pe vreo listă? Nu mă lăsau, că era consemnul USLA. Şi consemnul USLA spunea că eu nu mă pot apropia la mai mult de 100 de metri de Nicolae Ceauşescu, să nu-l împuşc!”. Așadar, poetul era considerat în epocă un tip extrem de periculos. Și nu întâmplător, după cum avea să explice chiar el, după ‘90, într-un dialog televizat: „Am fost învăţat să mă apăr. Am făcut sport la viaţa mea, am fost şi boxeur, şi fotbalist, şi rugbist. Şi în general am fost atacat în haită, niciodată unul către unul. Totdeauna vreo 3, 4, 5, 8, aşa. Şi fiind învăţat să mă apăr de haite...”.
„A plecat spre ceruri cu tălpile goale”
Relaționat cu moartea bizară a poetului, scriitoarea Gabriela Crețan emitea recent un mesaj tulburător: „Apariţia lui Cezar Ivănescu în lume a fost o epifanie. Şi, ca întotdeauna, în afara puţinilor văzători, lumea s-a dovedit oarbă, ignorantă, obtuză. Şi l-a răstignit. A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii”. Nu în ultimul rând: „A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale”.
15 ani s-au împlinit pe 24 aprilie 2023 de la moartea poetului Cezar Ivănescu
Marginalizat am trăit toată viaţa, adică în sărăcie”, Cezar Ivănescu
Ca poet, Ivănescu rămâne unul dintre cei mai puternici lirici postbelici, rebel, de un dramatism întunecat, vizionar și morbid”, Paul Cernat, critic literar
Consemnul USLA spunea că eu nu mă pot apropia la mai mult de 100 de metri de Nicolae Ceauşescu, să nu-l împuşc!”, Cezar Ivănescu