Pe rețelele social media circula recent o glumă cu iz amar: “Întrebare la Radio Erevan: - Este adevărat că în România va fi mai bine? Răspuns: - În România deja a fost mai bine…” Bancul ăsta exprimă cel mai curând nu atât nostalgia după vremuri “de aur”, cât dezamăgirea - iar la mulți dintre noi chiar disperarea - în fața unui prezent care nu mai anunță nimic bun pentru viitor. De treizeci de ani încoace, de la căderea comunismului și începuturile clădirii unei alte societăți, românii au sperat în permanență la ce e mai bun fără să mai țină minte și a doua parte a celebrului proverb: ”speră la ce e mai bun, dar pregătește-te pentru ce e mai rău”. Cu fiecare ciclu electoral trecut, am sperat la mai bine când, de fapt, am dat în mai rău, până când am ajuns să ocupăm poziția de vârf în cele mai rușinoase clasamente europene. Suntem țara cu cea mai mare populație săracă din rândul statelor membre UE, cu cel mai mare număr de analfabeți funcțional, cu cea mai mare parte a cetățenilor fără educație financiară. În plus, tronăm în vârful topurilor europene care prezintă, într-o paletă tragic de largă, diferențele uriașe dintre ceea ce suntem astăzi și ceea ce ne-am fi dorit să fim, cu exemple precum cea mai subdezvoltată rețea de drumuri, șosele și autostrăzi, cele mai multe gospodării neconectate la rețele de apă curentă și de canalizare și mergând până la sărăcia sistemului spitalicesc public sau inadecvarea educației la necesitățile societății mileniului III.
Eu găsesc o explicație a stării deplorabile în care ne regăsim și în lipsa acută de viziune a tuturor celor care s-au perindat în fruntea țării în cei peste treizeci de ani de zbateri de redefinire a societății românești și a modelului ei economic. Lipsa de viziune a condus la declinul constant al societății, la decăderea valorilor ei și la decrepitudinea unui sistem economic a cărui șubrezire este și mai acut vizibilă când traversăm o criză economică precum cea produsă de pandemia de Covid-19. Lipsa de viziune se moștenește de la o clasă politică la alta, în spatele unor pompoase cortine electorale și protejată între coperțile tuturor carnetelor de partid fără seama coloraturii politice sau a “gândirii de partid”.
Într-o recentă conferință Curs de Guvernare (CDG) au fost puse în discuție ideile, soluțiile și prioritățile privind abordarea României a Planului Național de Redresare și de Reziliență, prin care se presupune că am aduce în țară circa 30 de miliarde de euro din fondurile comunitare, în sprijinul relansării economice și al adaptării României la o nouă paradigmă economică mondială ce tocmai se construiește. Dar, așa cum chiar jurnaliștii CDG se întrebau, “pe viforul lipsei unui plan de țară, (…) vom putea să rămânem în cărțile economiei viitorului?”
Problema noastră vine, cum arătam, din lipsa de viziune. Noi încercăm astăzi să acoperim necesitățile trecutului și, pentru că nu avem bani nici pentru astea, cerem bani din viitor (ne împrumutăm de fapt). Treizeci de ani nu am construit și nu am modernizat nici autostrăzi, nici rețele de metrou sau de transport urban, nici drumuri și poduri noi, nici căi ferate, nici spitale, nici școli și licee, nici infrastructură digitală de administrație publică. Astăzi, ca să luăm cele aproape 30 de miliarde europene, punem pe hârtie tot ce ne-am dorit și nu am făcut în cei 30 de ani. Deși, peste alți 30 de ani, probabil că lumea va arăta și va trăi altfel decât azi și, cu siguranță, cu totul altfel decât acum 30 de ani. Cu avans spectaculos, probabil că tehnologia informației, inteligența artificială și robotica ne vor conduce într-o altă paradigmă socio-economică. Noi însă suntem ancorați în trecut, lipsindu-ne cu desăvârșire viziunea. Pentru cei care ne-au condus și ne conduc, “viitor” înseamnă exclusiv ce vor face în următorul mandat electoral, nicidecum orizontul de timp în care nu copiii noștri, ci nepoții noștri și urmașii lor vor da viață României. Fără a privi spre viitor, cerem în prezent bani ca să putem să acoperim găurile trecutului. La fel și cu Planul Național de Reziliență și Redresare: niște vremelnici slujbași ai statului desenează scheme prin care să cheltuim bani destinați viitorului, ca să acoperim în prezent nevoile trecutului.