„Dacă nu ne-a omorât comunismul, nu ne mai omoară nimic!”
„Mă numesc Maria Ionescu. Ionescu e numele meu de fată. Domnule reporter, vă rog, nu mi-l publicați pe cel de nevastă, cu care sunt cunoscută de foștii mei elevi, chiar vă rog. N-aș vrea să mă recunoască în ziar. Pentru ei eram o zeiță. Chiar vă rog... Deci, cum am observat că încep, mai nou, discuțiile „elevate”, deci am o pensie de 600 de lei după 37 de ani în învățământ. Deci, medicamentele mă costă lunar 280 de lei, deși am multe gratuite și compensate. Telefonul, cu tot cu cablul TV, a venit 50 de lei. Gata, nu mai vorbesc cu deci, că mă doare capul. Curentul vine cam 60 de lei. Întreţinerea vine în jur de 80 lei. Mai plătesc taxiul când mă duc la medic de trei ori pe lună – 40-45 de lei. Restul... supraviețuiesc.” Doamna Ionescu este o supraviețuitoare. La fel ca și ceilalți șase vecini cu care de mai bine de 10 ani împarte toate cheltuielile curente.
Povestea debranșării
„Este haios cum se calculează și întreținerea asta... Ni s-au pus repartitoare la tot. La apă caldă, la calorifere, la apă rece. Înainte de repartitoarele astea plăteam relativ puțin, dar ni se părea că suntem furați. A fost un curent general în bloc și, la o ședință de bloc, s-a hotărât să ne montăm toți repartitoare, ca să nu mai plătim decât exact ce consumăm. Nu mai spun cât ne-au costat și repartitoarele, și robineții ăia speciali... Jumătate de pensie s-a dus atunci. Speram, totuși, să plătim mai puțin. Dar, ce să vezi? Mie, una, mi s-a dublat întreținerea. Nu-mi explic cum. Era cu milioanele pe atunci. Brusc mi s-a mai adăugat o cifră la avizier!”, ne spune Maria Ionescu. Consecința? Restanțe la plata întreținerii, și oricât și-ar fi drămuit banii, tot nu ajungea să plătească întreținerea integral. Iar restanțele s-au tot acumulat. Doamna Maria nu era însă singura din bloc cu probleme la plata întreținerii. Mai erau și alți locatari. A urmat o altă ședință de bloc, cu scandal de data aceasta, pentru că 35 din 66 de apartamente aveau restanțe atât de mari, încât era posibilă sistarea livrării de apă și de gaze. O situaţie ce părea fără ieșire. Soluția? „Ne debranșăm! Cu toții!”. Vot unanim. Apoi acte, implorări pentru reeșalonări, cereri, inspecții, audiențe, rugăminți... „Coșmar, domnule reporter, un coșmar! Debranșarea este o activitate costisitoare și extrem de obositoare, să știți de la mine. Au încercat mult să ne convingă să renunțăm. Să ne facă cu nervii. Au venit toți în pelerinaj pe la noi. Parcă eram noi Mormântul Sfânt, nu altceva! Ne-au luat pe rând, apartament cu apartament. Am avut musafiri de la Radet, de la Apa Nova, de la primărie. Noi însă aveam argumentele noastre. Nu aveam bani și de medicamente, și de întreținere. Ne-au tracasat, ne-au plimbat după aprobări, drumuri peste drumuri, doar-doar ne răzgândim. M-au obosit tare mult zilele alea, domnule reporter... Eu, bătrână, să merg toată ziua, bună ziua în audiențe, pe la tot felul de directori și directorași. Pe mulți din ei îi cunoșteam. Mi-au fost elevi. Că de ce vreau să-mi taie țevile alea din apartament?! Mă și întrebam de ce tot insistă. Pentru noi era clar, noi aveam argumente: nu putem suporta cheltuielile astea. Pensie 6 milioane, cheltuieli 7 milioane. Aritmetică pură.”
„Trăim foarte bine fără utilitățile lor”
Mai au doar apa rece, gazele și electricitatea de plată la întreținere. Acum, la sfârșit de februarie, au venit primele facturi pentru lunile din această iarnă. Între 80 și 120 de lei pe lună. „Nici nu avea cum că vină mai mult. Noi, domnule, am inventat forma perfectă de kibutz”, spune domnul Eftimie. „Suntem șapte persoane văduve, trei doamne și patru domni. Ne-am adunat într-o asociere ideală pentru noi. Ne rotim, mergem de la unul la altul, plimbăm o aerotermă cu care, dacă este frig, ne mai încălzim. Dar nu mereu o folosim. Avem hainele noastre tradiționale, din molton. Au fost cele două săptămâni de ger, pe la început de februarie. Ne-a fost teamă că o să mai dureze. Am avut noroc cu iarna asta blândă. Oricum, n-avem nevoie de utilitățile lor. Punem mâncarea la un loc, într-un singur frigider, se găteşte la un loc, iar banii pentru cumpărături se pun, de asemenea, la un loc. Mereu gătim altceva. Ne mai uităm la televizor și copiem rețete de acolo. E amuzant.”
„Am abandonat lupta cu birocrația”
Domnul Victor, 87 de ani, a lucrat în Irak chiar în timpul războiului cu Irakul, din anii ‘80, la centrala electrică de la Basra. Este văduv de 7 ani. Soția lui a fost profesoară de spaniolă, la „Zoia”, actuala „Școală Centrală” din București. „Eram la 20 de kilometri de front. Le învățasem bine războiul. Se luptau 2-3 ore dimineața, 3-4 ore seara. În rest era liniște. Centrala aceea a fost construită de japonezi, însă când a început războiul, japonezii au fugit. Așa au ajuns românii să muncească sub bombe. Dar n-au fost niciodată probleme. Am stat acolo 6 ani. Am ales însă să mă pensionez imediat după Revoluție. Prost moment! Mi-au dat o pensie mică, și cu pensia aia mică am rămas. Nici acum nu mi s-au recunoscut toate sporurile... Asta e. Nu mai ies din casă să mă cert cu ei. Am abandonat lupta cu birocrația”, spune domnul Victor.
„I-am supraviețuit lui Tânăr şi neliniştit”
„Procedăm ca într-o comună primitivă modernă. Ne adunăm la unul din noi la televizor. Ne uitam până de curând la „Tânăr şi neliniştit” şi la ştiri. Acum serialul nu mai este. Putem spune că suntem mai longevivi ca el. Desigur, am auzit că în SUA încă se mai produc episoade, dar noi trăim aici, iar aici noi suntem, el nu mai e! Am învins!” Toți sunt amuzați de găselnița domnului Eftimie. „Stăm aici ca în grote, în jurul focului, şi ne uităm la televizor, citim... Da, citim mult. Mai exact, recitim. Nu mai avem bani pentru cărți noi, dar să știți de la noi, oameni care am citit mult la viața noastră, o carte recitită după o vreme este ca o carte nouă, descoperi foarte multe nuanțe”. Ca să nu vină prea mult factura de electricitate la unul singur, se mutăm de la unul la altul, prin rotație. Dacă sunt diferențe, la curent de exemplu, se pun toți banii la un loc și se plătește global factura. Nu trișează nimeni.
„Chiar și după atâția ani, noi nici acum nu ne tutuim”
„Am auzit că s-ar da ajutoare de la primărie pentru cei cu venituri ca ale noastre. Sincer, nici nu ne interesează. Nu ne ducem noi să fim umiliți de niște funcționari care, imediat ce văd niște oameni de vârsta noastră, se întrebă în sinea lor cu ce i-om mai plictisi și noi. Am fost profesoară o viață. Știu exact ce se ascunde în spatele unei grimase, oricât de mascată ar fi ea. Știu și cum mă înjură în gândul ei. Nu, domnule reporter, noi trăim aici altfel. Chiar și după atâția ani, noi nici acum nu ne tutuim. Ne vorbim cu «domnule profesor», «doamna profesoară», «domnule inginer»...Ei, cum să acceptăm noi niște priviri plictisite și ostile? S-au schimbat multe, dar noi am rămas așa cum am fost. Am avut o anumită educație și am educat, la rândul nostru, atâtea generații de elevi și studenți cu aceste valori. O dictatură a bunului-simț. Să aveți grijă, în ziar, să scrieți cu cratimă bun-simț. Așa e corect!”, spune, râzând, domna Ionescu. „Avem noroc că ne înţelegem să facem multe lucruri în comun. Suntem oameni cu educaţie şi am realizat că altfel nu vom putea supravieţui. Mai jucăm un tabinet, un bridge, o canastă, un 66 sau un şeptic. Duminica mai jucăm o piatră. Rudele ne vizitează rar. Nici nu avem multe rude apropiate. Aici, în mica noastră familie a soluţiilor disperate, suntem toate rudele noastre. Mă simt ridicol că trebuie să recunosc că trăim într-o formă ideală de comunism, eu care am urât din răsputeri acest sistem.”
Se simt foarte jenaţi când le vine cineva în vizită, pentru că nu au ce le pune pe masă. În vremurile bune serveau musafirul fie cu un şerbet, o dulceaţă de cireşe amare (specialitatea doamnei Ionescu) sau un pahar de vin de ţară. O altă supărare este că nu mai au bani pentru cărţi. „N-am mai cumpărat o carte de cinci ani”, recunoaşte Maria Ionescu. „Biblioteca asta (arată un perete plin de cărți) am recitit-o de trei ori, din scoarţă-n scoarţă. Am luat cărți și de la doamna Zamfir; a fost profesoară de germană. Cred că ştiu de la fiecare şi numărul de coli, şi când au primit bunul de tipar. Mai luam uneori cărți cu ziarele, dar prefer cărțile din edițiile vechi. Ziare mai cumpărăm doar vinerea, când avem programul TV, deşi nu ne uităm la televizor decât la micile noastre slăbiciuni: două seriale şi ştirile. Atât. Urmărim când se mai difuzează filme clasice, de artă.”
„Pe cei mai slabi elevi de-ai mei i-am recunoscut în Parlament”
I-am întrebat care au fost cele mai grele momente de după debranșare. „Au fost multe. Iernile grele au fost triste, mai ales că am mai pierdut pe câte unul din noi... Când a fost foarte frig am mai pus o haină pe noi sub plapumă. Însă am mers mai departe. Acum suntem șapte. Acum 4 ani eram zece. Nu știu câți vor mai fi peste un an, dar nu avem nimic de regretat. Când ne-om duce, ne-om duce. Asta-i viața, te omoară la sfârșit. Noi însă am avut un destin. Toți cei de aici. Am modelat oameni. I-am învățat ce am știut noi mai bine. Desigur, nu cu toți am reușit. M-am uitat la televizor și am recunoscut mai mulți foști elevi de-ai mei în Parlamentul României. Erau cei mai obraznici și cei mai leneși. Da, vorbesc serios. Pe unul am vrut să-l las repetent de două-trei ori. Dar s-a intervenit «de sus», că avea părinți secretari de partid. Acum îi văd deputați. Ce să mai spun.. I-am auzit și cum vorbesc... Aici e drama, Doamne! N-au reţinut absolut nimic din ce i-am învăţat. Ce m-aș mai duce peste ei să-i trag de urechi... Ce i-aș mai lăsa repetenți... Dar am avut și elevi olimpici, de excepție. Mereu am spus asta: în fiecare generație se nasc și președinți, și gunoieri, și parlamentari, și miniștri. Asta e firea lucrurilor”, povestește doamna Ionescu. Regretul ei cel mai mare este că nu mai poate face meditații. „Copiii, mai ales copiii buni, serioși, te țin în viață, te întineresc. Din păcate, boala nu mă mai lasă. Mi se mai întâmplă, uneori, să nu-mi mai găsesc cuvintele. Pățesc uneori și de-astea. Nu mai pot, deși răbdare aș avea. Vârsta, bat-o vina!”
M-am uitat la plecare la avizier. Niciun restanțier la întreținere.
Am văzut la blocul de lângă noi lista de la întreținere. 200-250 de lei pe lună. Nu am fi avut banii ăștia.
Domnul Eftimie
Chiar nu pot să merg la primărie să mă milogesc în fața unei dudui obraznice, angajate mai știu eu cum, să mă ajute. Să depind de toanele ei? Să mă cheme și mâine, și poimâine? Păi, eu pot să tot bat Bucureștiul așa, după mofturile lor? Nu, domnule. Mă mulțumesc cu ce am, nu mă umilesc în fața lor. Nu le cer scuze că trăiesc!
Domnul Victor
Aici, în mica noastră familie a soluţiilor disperate, suntem toate rudele noastre. Mă simt ridicol că trebuie să recunosc că trăim într-o formă ideală de comunism, eu care am urât din răsputeri acest sistem.”
Doamna Maria
„Ne gândim încă la o «inovație»?”
Domnul Eftimie a deschis un subiect pe o temă „rece”. „Ce ne facem când ne-om mai împuțina? Ce ziceți dacă am vinde apartamentele cu clauză ca până nu ne stingem să fim lăsați în liniște aici, așa cum trăim?” A urmat o liniște de câteva minute. Se simte că s-a mai deschis acest subiect. Se simte, de asemeni, că niciodată nu a fost dezbătut însă pe-ndelete. Domnul Eftimie a mai încercat, după vreo oră, să mai introducă problema „pe ordinea de zi”. S-a dat bătut. Nici azi nu este momentul pentru tema asta. Nici nu cred că va veni vreodată. Majoritatea nu se gândesc la ce va fi mâine, poimâine sau „după”. Se trăiește clipa. „Problemele există doar dacă îți aduci aminte de ele”, a spus domnul Victor, închizând pentru o vreme subiectul.