Un autor care vrea să fie lucid înfruntă azi o cantitate de date imensă, probleme mai dificile, alternative de interpretare mai multe decât odinioară. Sunt din nou pe scenă amenințări existențiale. Autorul are a le face față.
Mulți oameni au păreri, chiar concepții. Dar cei care întrunesc cunoaștere, imaginație socială, nelinişte etică și se interoghează mai departe, ajung mai sus. Ajung dincolo de percepții, idei, concepții – ajung la viziune. Aceasta este podișul înalt de pe care se vede departe și în profunzime.
Cine se ocupă de filosofie este dator cu teze, teorii și chiar viziuni. Contra părerismului, care a inundat zilele noastre, este de revenit la cunoștințe organizate. Nu mai este timpul sistemelor închise, dar nu a trecut ora gândirii sistematice.
Sunt diverse confirmări ale unui autor. De la rezolvarea de probleme atunci când i se cere să le gândească, la construcția – cognitivă, industrială, instituțională, artistică etc. – de care este nevoie.
În mod normal, un autor poate face operă de comentariu, de istorie la propriu, dar nu și-ar satisface menirea dacă nu ar da și apăra evaluări, interpretări, diagnoze proprii la ceea ce se petrece în jur. Abstinența nu ține de profesionalism. Iar reeditarea situației în care gândirea este înlocuită cu propaganda, situație în care ne aflăm de câțiva ani, nu este decât o rătăcire. Cu atât mai gravă, cu cât în realitate sunt loviți mulți oameni.
Fiecare dintre prestațiile unui autor ridică întrebarea dacă se confirmă sau nu. Prin confirmare înțelegând că judecățile de valoare ale unui autor s-au dovedit și sunt recunoscute, că interpretarea este împărtășită de cunoscători și poate da linia, că diagnoza sa se bucură de dovezi factuale, că evenimentele sunt conform anticipării.
Aruncând o privire retrospectivă, pot spune, verificabil de cel care raționează cu probe, că am căutat să anticipez desfășurări. Nu mă bucur de fiecare dată că lucrurile s-au petrecut conform diagnozei. De pildă, aș fi vrut să văd democrație vibrantă, nu butaforie, meritocrație, nu contrarul, gândire liberă, nu propagandă! Uneori, am dorit să mă înșel.
Personal, nu m-am orientat spre confortul adaptării sau beneficiile oportunismului. Puteam s-o fac, ofertele fiind generoase. Dar gândul că realitatea este fatalitate mi-a fost străin. Compromisul cu ceea ce este nu m-a atras.
De îndată ce am ajuns la reflecții personale, mi-am asumat recunoașterea rolului decisiv al oamenilor în configurarea vieții proprii și a vieții celorlalți. Conștiințele pot fi constrânse sau înșelate, dar nu anihilate. Ceea ce este de făcut este parte a realității, iar inițiativa proprie este cheia. Am și explorat, istoric și fenomenologic, geografia subiectivității și efectele acesteia. În orice caz, de îndată ce am frecventat filosofii, hotărâtor pentru mine a fost Hegel, care a legat obiectivitatea de subiectivitatea capabilă să schimbe realități.
Înțeleg anticiparea ca obligație a filosofării mature (A. Marga, O filosofie anticipatoare, „Tribuna Magazine”, 2021), și am căutat să o întruchipez în cărți. Faptul a fost posibil căci mi-am asigurat armătura teoretică a analizelor. Am lămurit condiționarea dinspre subiect a cunoașterii (Cunoaștere și sens, 1984), imanența sensului, relația cunoașterii cu reflexivitatea (Cunoaștere și reflexivitate, 2020) și am considerat captarea întregului indispensabilă. Am procedat la lărgirea listei propozițiilor preluate în logică, reafirmarea argumentării, alături de demonstrație, printre formele de întemeiere și lămurirea condițiilor întemeierii izbutite (Argumentarea, 2004). Mi-am asumat metode variate sub singura condiție a contribuției noi. Optica am aplicat-o și în filosofie (Metodologie și argumentare filosofică, 1984). Nu am agreat relativismul (Relativismul și consecințele sale, 1998) și am profilat „universalismul generativității”, socotind valorile drept condiții ale performanței.
Spus simplu, viziunea mea își asumă, la distanță de -isme uzate, că tabloul lumii, ce ne conduce ca oameni, are premise culturale, că realitatea este rezultatul acțiunilor sau inacțiunilor, că în orice acțiune este conștiință, că fiecare acțiune este subsumată unui sens legat de imperative ale vieții, că suntem puși în mișcare de aspirații, încât apelul la rațiune nu este în gol, că în cunoaștere este mereu prezentă o componentă ce vine dinspre echiparea noastră datorată naturii și corectării naturii. Nu sunt soluții viabile în viață în afara comunicării. Valorile – adevăr, libertate, justiție, bine, frumos – nu se mai pot apăra decât reflexiv. Altfel spus, chestionând continuu condițiile posibilității lor în contexte mișcătoare de viață.
Se poate pune întrebarea dacă prestațiile de cercetare realizate în această viziune s-au confirmat sau nu.
Am promovat ideea unei diversificări a tipurilor de raționalitate și a științelor în funcție de sensul acțiunii ce o face posibilă pe fiecare (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992). Concepția mea este pragmatismul reflexiv (Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017), în optica căruia am și efectuat analize în varii domenii. Evoluția științelor și experiența acțiunilor o confirmă.
Am considerat că în imaginea despre societate este de părăsit monismul (al tehnologiei, al economiei, al culturii spirituale etc.). Este de acceptat „diferențierea” ca mecanism al modernității, alături de „marketizare”, și de asumat fenomenul „autopoiezei” (Metanarativii actuali, 2015). Am interpretat structurile și instituțiile ca rezultat al acțiunilor și am înnoit tabloul acestora. Cursul științelor sociale confirmă abordarea.
În educație, am conturat conceptul „universității comprehensive” (University Reform Today, 2005) – cu integrare de culturi diverse profilate istoric și cu asamblare a tehnologiei, științelor, filosofiei și religiei în aceeași universitate. Am elaborat conceptul „reformei cuprinzătoare a educației”, axat pe formarea tânărului potrivit tripticului „competențe, abilități, educație pentru valori” (Educația responsabilă, 2020). Am arătat din capul locului că ascensiunea amatorismului la decizii ruinează educația. Starea ei de azi confirmă din plin anticipările.
Am argumentat că „democratizarea” condiționează strict cotitura de la socialismul răsăritean la o societate bazată pe libertăți și drepturi ale omului și cetățeanului (Die kulturelle Wende, 2004). Cine democratizează are rezultate devreme. Tranziția și ceea ce a urmat au dovedit că evaluarea era temeinică.
Am preconizat democrație cu control public constant asupra decidenților, opusă birocratismului. De aceea, în orice funcție publică am publicat la început programul și la final lista deciziilor. Susțin că guvernanța este fecundă abia în cadrul guvernării democratice. (Guvernanța. O alternativă la democrație?, 2016). Altfel, democrația se destramă, iar statul sucombă. Sunt de părere că democrația este în cumpănă azi, mai ales datorită numeroșilor inși nepregătiți pe care i-a adus la decizii și care, incapabili să o gestioneze, o subminează (Soarta democrației, 2022). Democrația se construiește doar democratizând. S-a dovedit că acolo unde nu a contat acest adevăr, democrația este riscată.
Am configurat tabloul filosofiei contemporane pe axe noi, precum depășirea polarizărilor analitic-fenomenologic, empirism-metafizică, modern-antimodern și, desigur, reintegrând filosofia și teologia ca tablouri ale realității umano-socio-cosmice (Introducere în filosofia contemporană, 2014). Prin monografii (Herbert Marcuse. Studiu critic, 1982; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2009; Heidegger, 2021; Filosofia lui Habermas, 2022) am detaliat imaginea gândirii pretențioase, orientată spre schimbări raționale, care contează.
Am propus o nouă privire asupra culturii românești (Gândirea altfel. Studii românești, 2015) cu etalări de personalități insuficient valorificate reflexiv (Liviu Rebreanu, Constantin Brâncuși, Virgil Bărbat, Adrian Marino) și intuiții noi ținând de reafirmarea unui patriotism luminat și respingerea confuziei dintre gândire și ideologie. Ea nu a întâmpinat reacții, oricare a fost opinia.
Am fost pentru reconsiderarea surselor și ponderii religiei (Religia în era globalizării, 2004) și reașezarea discuțiilor asupra relației „Isus escatologic” – „Isus istoric”, iudaism-creștinism (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009) pe o bază factuală adusă la zi. Apăr ideea că relația filosofie-știință-religie este cu totul nouă în istorie (Theologia Hodje, 2009). Opțiunile acestea sunt parte a cursului general.
Am luat în discuție diagnozele societăților actuale. Diagnoza mea este aceea că am intrat în „societatea nesigură” (A. Marga, Societatea nesigură, 2016). Nu se mai poate păși în realitate fără a păși în nesiguranța creată de istorie, iar cursul actual al lumii confirmă din plin această diagnoză.
Am anticipat intrarea în „schimbarea lumii”. Organizarea creată în 1990 se schimbă (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2011). Este diagnoza pe care am dat-o situației globale. Ceea ce a urmat nu a contenit să o confirme.
Am explorat ordinea mondială viitoare. Am propus teoria „geometriei variabile a supraputerilor” (Ordinea viitoare a lumii, 2017) și apăr principiul cooperării, la care s-a ajuns prin acordurile supraputerilor din 1972, 1975, 1986, 1991. Cooperarea a fost condiția esențială a schimbărilor benefice. Reacțiile la pandemie (Lecțiile pandemiei, 2021) și conflictul din Ucraina confirmă, direct și indirect, tezele avansate.
Am pledat pentru unificarea europeană, pe baza unei înțelegeri adecvate și noi a culturii europene (Filosofia unificării europene, 2005). Am semnalat dificultățile în care a intrat Uniunea Europeană (The Destiny of Europe, 2011) ca urmare a slăbirii, cu noi decidenți, a proiectului inițial și a birocratizării.
Am întreprins studii strategice în care am evidențiat semnificația universală a experienței americane (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017), consecințele urcării Chinei printre supraputeri (China ca supraputere, 2021), importanța istorică a Israelului (Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2019) și rolul crucial al Germaniei în cultura modernității (După globalizare, 2018). Am argumentat că „globalitatea” este realitate, „globalizarea” - o politică tarifară, iar „globalismul” - o ideologie ce nu rezolvă problemele oamenilor. Nu se poate crea democrație din afara unei țări, decât cu prețul insuportabil al cleptocrației. Teza mea este că ne îndreptăm spre o lume a națiunilor civice, suverane, în care suveranitatea include securitatea celuilalt. Fiecare țară o fructifică în funcție de decidenții ei!
Am plasat teoria legitimării la baza sistemului de drept (A. Marga, Justiția și valorile, 2019) și am argumentat că abia legitimarea democratică, de genul celei inițiate de James Madison, este de fapt legitimare. Sunt de părere că independența justiției, devenită cheie astăzi, presupune instituții care o promovează și apără. Fiind simple ideologii, nici „personalitățile”, nici „progresismul” și nici „Marea Resetare”, care se agită astăzi, nu sunt rezolvări.
Am propus părăsirea politicii ca distincție între amic și inamic și revenirea la politica înțeleasă ca rezolvare, prin acord democratic, a problemelor vieții (Statul actual, 2021). Am avansat un nou criteriu de delimitare a tipurilor de stat – nu numai după efectivul celor care decid (Aristotel) sau felul în care decid (Montesquieu), ci și după calibrul decidenților. Confirmarea este că, în unele locuri, prostocrația domină azi, cu efecte perceptibile, dramatice.
Am examinat îndeaproape evoluția României (Explorări în actualitate, 1994; România actuală. O diagnoză, 2009; România în Europa actuală, 2019). Am spus înainte de 1989 că s-a alunecat într-un „regim de coloratură medievală”. Am spus după 1989 că amânarea reformelor, dar și democratizarea cu segregare și securismul, apoi trecerea la justiție de răfuială și regim prostocratic de după 2004 periclitează România. Din păcate, acestea sunt realitate. Înainte de 2004 și de 2019, am semnalat că ceea ce urmează în consecința alegerilor respective va dăuna țării. Acum, România este socotită printre cele douăsprezece țări falimentare ale lumii! Am spus mereu că „democrația curată” rămâne soluția.
Am propus reclădirea eticii. Socotesc că nici descurcarea și nici normativismul nu mai dau rezultate. Expansiunea ca niciodată a urii o dovedește. Abia cu reclădirea pe valorile „integritate” și „demnitate umană” (Reclădirea eticii, 2022) etica mai poate face față disoluțiilor. „Ieșirea din indiferență”, „onoarea”, „răspunderea”, „a fi tu însuți” sunt pilonii de susținere ai eticii mele.
Nu se mai poate delimita arta de pseudoartă nici cu mijloacele interpretării ca „artă a vieții trăite” și nici cu cele ale interpretării ca „artă a realității”. Arta propriu-zisă (Profunzimea artei, 2018) nu este joc și nici copie, ci expresie aleasă de autori cu viziune ideatică și artistică pentru a pătrunde mai adânc în straturile realității din fața lor.
Apăr valorile vieții în comunitate – reducerea muncii ca trudă, libertatea persoanei, dreptatea și echitatea în relații, justiția, reducerea înstrăinării în procesul muncii și în restul vieții, personalizarea prin muncă și merit, reflexivitatea, integritatea și „stat al cetățenilor” care dezbat și decid. Ele compun reproducerea propriu-zis umană a vieții.
Se pot observa situațiile și tendințele de astăzi și se poate evalua ceea ce fac autorii. Din păcate, în România actuală (cu cea mai redusă lectură pe cap de locuitor!) se citește tot mai puțin, nu se dezbate (până și legile se promulgă fără dezbatere, iar deciziile de interes public sunt privatizate!) și nu se pricep instituțiile (statul fiind redus la un instrument).
Unii nu înțeleg nici acum că fiecare om are dreptul să opteze politic. Testul nu este opțiunea, ci valoarea persoanei atestate de realizări. Unii nu se pot elibera de impresia că ar fi proprietarii sensului istoriei. Nu există centru al adevărului, dar mesianismul politic întunecă minți.
Pe de altă parte, se controversează steril asupra anilor ’30 și asupra efectelor regimurilor de după 1948, în loc să se scrie, pe documente de arhivă, istoria lămuritoare a ultimului secol. De Centenar s-a scris istoria României, dar în alte țări!
În opinia mea, vechile -isme sunt contraproductive. Rămâne imperativul de a concilia libertățile cu datoriile și acțiunile cu gândirea. Istoria nu se sfârșește cu nimeni, iar creația are din nou teren. Constantin Brâncuși, care a trăit profund răspunderea socială, are mereu dreptate: „Mon jeu est a moi!”. Este al meu, și răspund de rezultat!