Un Congres extraordinar al PSD pare a-l favoriza pe Liviu Dragnea în condiţiile în care contestatarii săi din partid sunt încă debusolaţi după eşecul taberei Bădălău-Tudose. Însă istoria recentă a partidului arată că deseori pronosticurile iniţiale au fost răsturnate, iar „sforarii” care se credeau stăpâni pe situaţie au fost păcăliţi de alţii mai dibaci în a aduna voturi prin negocieri.
Din 2005 încoace, congresele social-democraţilor nu au fost scutite de surprize de proporţii, în care cei cotaţi ca favoriţi clari au pierdut alegerile interne în faţa outsiderilor. Negocieri de culise făcute în ultimul moment au dat peste cap calculele iniţiale, iar liderii consideraţi de necontestat şi-au pierdut funcţiile, ba mai mult, au fost mai târziu marginalizaţi şi chiar excluşi din partid. După ce Adrian Năstase a pierdut prezidenţialele din 2004, a renunţat de bunăvoie la şefia partidului, în locul său fiind practic invitat să se aşeze Ion Iliescu, care tocmai îşi terminase al treilea mandat ca şef al statului. Pe 21 aprilie 2005, Congresul fusese convocat mai mult pentru a formaliza instalarea lui Iliescu ca preşedinte al PSD. Mircea Geoană îşi anunţase candidatura, însă era cotat cu şanse minime, mai ales după ce fusese făcut de râs în partid de Iliescu, de la care s-a ales cu porecla de „prostănac”. Însă Geoană a fost susţinut de Grupul de la Cluj, iar cu o seară înainte, lideri importanţi au fost convinşi să treacă în tabăra celui socotit drept cel care va moderniza partidul. Miron Mitrea, candidat la postul de secretar general, Marian Oprişan şi Radu Mazăre au dat tonul schimbării. Proptit pe durata întregului Congres la prezidiu, Iliescu nu a reuşit să contracareze răsturnarea de situaţie, iar faptul că i s-a adresat cu apelativul de „tovarăş” a provocat râsete în sală, dar şi îngrijorare că PSD nu va putea scăpa de imaginea de partid neocomunist dacă Iliescu se reîntoarce. Aşa că Geoană a câştigat cu aproape 70% din voturi. Tot atunci, Marian Vanghelie l-a ameninţat cu bătaia pe Victor Ponta, lucru pe care avea să-l regrete peste cinci ani.
Răzbunarea lui Iliescu
Un an mai târziu, Geoană reuşeşte să-l îndepărteze din funcţiile de preşedinte executiv şi preşedinte al Camerei pe Adrian Năstase, dar este contestat în partid de către Iliescu şi susţinătorii săi. Ca şi Dragnea acum, încearcă să obţină o reconfirmare a susţinerii printr-un Congres, în decembrie 2006. Sorin Oprescu nu reuşeşte să-l înlăture de la şefia partidului, dar o surpriză tot are loc: Miron Mitrea pierde în mod surprinzător postul de secretar general al partidului în faţa lui Titus Corlăţean, mişcare pe care Geoană a orchestrat-o pentru a scăpa de încă un lider al partidului care-i putea periclita poziţia. Ulterior, controlul lui Geoană asupra PSD a fost aproape complet, iar tot ce trebuia să facă era să câştige alegerile prezidenţiale din 2009, însă episodul „Mihaela, dragostea mea” a dus la o nouă contestare a sa, opozanţii grupându-se în jurul lui Năstase. Geoană a încercat să impună alegerea conducerii pe sistemul moţiunilor, în care cel care câştigă postul de preşedinte desemnează întreaga echipă de conducere. A reuşit astfel să forţeze retragerea din cursă a lui Adrian Năstase. „Nu mai candidez pentru că nu doresc să fiu figurant într-un scenariu prost scris care duce la soluţii greşite”, spunea Năstase înaintea Congresului din 20 februarie 2010. Însă Geoană şi principalul său susţinător, Marian Vanghelie, s-au bucurat prea devreme, deoarece Ion Iliescu şi Victor Ponta au avut ocazia să se răzbune pentru umilinţele din urmă cu cinci ani. Ponta a fost aruncat în luptă drept candidat-surpriză, iar filială după filială i s-a alăturat, majoritatea fiind sastisite să mai meargă pe mâna constant perdantă a lui Geoană. În discursul său din Congres, Iliescu a înclinat definitiv balanţa în favoarea tânărului pe atunci Victor Ponta. La final, două grupuri se formaseră în sala de la Romexpo în jurul celor doi candidaţi numărând voturile primite prin SMS de la reprezentanţii fiecărei tabere din comisia de numărare. Pe măsură ce numărătoarea se apropia de final, grupul lui Geoană se subţia, Vanghelie fiind printre puţinii rămaşi, ştiind că orice ar face nu va putea intra în graţiile noului preşedinte al partidului.
De la şefie, la supravieţuire
Ponta a apucat şi el, tot cinci ani mai târziu, să fie neplăcut surprins de colegii săi. Din cauza problemelor penale, a demisionat de la conducerea PSD, pregătind calea ca Rovana Plumb să preia şefia interimară a PSD, Plumb fiind socotită doar interpusul prin care Ponta va continua să conducă partidul. Până atunci mâna dreaptă a lui Ponta, Liviu Dragnea nu a acceptat aranjamentul şi pe 22 iulie 2015 a convins Comitetul Executiv să-i acorde funcţia de preşedinte. Ţinând seama de istoria anterioară a PSD, este puţin probabil ca Dragnea să nu fie conştient că la Congresul din martie se joacă supravieţuirea sa politică. Destinele predecesorilor săi confirmă ideea că social-democraţii se hrănesc cu foştii lor lideri pentru a-şi menţine vitalitatea: Ion Iliescu, ameninţat de Geoană cu excluderea şi scos ţap ispăşitor de către Dragnea şi Ghiţă pentru eşecul lui Ponta de la prezidenţiale; Năstase, lăsat fără funcţii de Geoană şi uitat de fostul său protejat, Ponta; Geoană, exclus de două ori din partid; Ponta, împins încet-încet la periferia partidului, până când a plecat de bunăvoie.
Mi s-a servit o lecţíe nemeritată în 2005 şi atunci s-a apelat la mine ca la salvatorul partidului şi am fost de bună-credinţă, am venit... amintiţi-vă... Nu vreau să vă spun că unii care mi-au adus elogii aici au făcut parte din... Dar asta e, lumea e schimbătoare Ion Iliescu, la Congresul PSD din 2010
Ion Iliescu este singurul care a reuşit performanţa de a-i conduce pe social-democraţi după un eşec electoral major, el fiind ales în 1997 preşedinte al partidului, deşi pierduse alegerile prezidenţiale în faţa lui Emil Constantinescu.